Dacă e ceva universal valabil, e faptul ca nu stim să ne bucurăm de ceva decât atunci când nu mai e. Oamenii pe care îi avem lângă noi nu ajung să însemne mai mult pe zi ce trece decât în puţine situaţii. Cel mai des, îi înlocuim cu alţii. Când cineva moare, lumea obişnuieşte să-şi facă procese de conştiinţă. Dacă nu am fost acolo când a avut nevoie? Dacă l-am supărat fără motiv? Dacă aş fi ştiut, aş fi petrecut mai mult timp cu el...
Viaţa începe să conteze atunci când te temi cel mai tare că nu o s-o mai ai. Atunci când tortul de ciocolată, apusurile şi alte clişee o să conteze mai puţin decât bucuria de a trăi, atunci vei ştii cu siguranţă sentimentul. Pentru că, în standardele sociale în care ne învârtim, ni se oferă (sau ne oferim noi înşine) prea rar timp să ne bucurăm, timp să visăm şi să medităm la ceea ce contează cu adevărat. Pentru că niciodată o şcoală renumită sau un loc de muncă bun nu o să facă din tine un om realizat, un om de calitate. Atât de greşită viziune să îi blamezi exact pe cei ce nu se supun acestor norme. Viaţa e prea preţioasă ca să o consumăm strict cu obligaţii sau plăceri mărunte. Viaţa nu înseamnă să faci tot ceea ce ştii că trebuie, ci să realizezi asta în felul tău în căutarea fericirii. Pentru că fericirea înseamnă cunoaştere şi viaţa îţi oferă mereu oportunităţi. Pentru că nu e suficient să cunoşti ca să fii fericit. Pentru că trebuie să încerci la fiecare pas înainte să (te) descoperi mai mult, să-ţi creşti curiozitatea, să te pregăteşti să fii surprins. Pentru că doar dacă te miri mereu de bucuria vieţii vei ştii să trăieşti cu adevărat
.:) Si stiu ca Lara e una dintre favoritele tale!:)
Viaţa începe să conteze atunci când te temi cel mai tare că nu o s-o mai ai. Atunci când tortul de ciocolată, apusurile şi alte clişee o să conteze mai puţin decât bucuria de a trăi, atunci vei ştii cu siguranţă sentimentul. Pentru că, în standardele sociale în care ne învârtim, ni se oferă (sau ne oferim noi înşine) prea rar timp să ne bucurăm, timp să visăm şi să medităm la ceea ce contează cu adevărat. Pentru că niciodată o şcoală renumită sau un loc de muncă bun nu o să facă din tine un om realizat, un om de calitate. Atât de greşită viziune să îi blamezi exact pe cei ce nu se supun acestor norme. Viaţa e prea preţioasă ca să o consumăm strict cu obligaţii sau plăceri mărunte. Viaţa nu înseamnă să faci tot ceea ce ştii că trebuie, ci să realizezi asta în felul tău în căutarea fericirii. Pentru că fericirea înseamnă cunoaştere şi viaţa îţi oferă mereu oportunităţi. Pentru că nu e suficient să cunoşti ca să fii fericit. Pentru că trebuie să încerci la fiecare pas înainte să (te) descoperi mai mult, să-ţi creşti curiozitatea, să te pregăteşti să fii surprins. Pentru că doar dacă te miri mereu de bucuria vieţii vei ştii să trăieşti cu adevărat
Nu stiu daca sindromul ochilor inchisi e unul general...cert e ca (prea) multe lucruri cu adevarat importante raman neobservate. Daca viata ar fi o apa, ar avea suprafata acoperita de barci si vapoare in care s-ar afla la adapost oamenii...ambarcatiuni care se deplaseaza spre destinatie purtand calatori pe care nici macar nu ii incearca curiozitatea de a atinge apa, fie doar cu un deget...foarte putini inoata de-a binelea, se scufunda, simt fiori dupa ce pielea lor a facut cunostiinta cu valuri reci.
RăspundețiȘtergereMi se pare trist cazul oamenilor care se complac intr-o monstruoasa rutina, cei care isi impun standarde joase…zi de zi urmeaza acelasi ritual gri pe care ei il numesc existenta, ghidati fiind de scopuri indoielnice…bani, hranirea orgoliului…Nu cred ca e important sa traiesti 100 de ani daca ei sunt irositi pe lucruri inutile. Indoctrinarea e greu de combatut…cu totii crestem intr-o lume in care ni se induc anumite reguli, principii si asa-zisele scenarii ideale pentru o fericire superficiala. Ar trebui ca fiecare om sa se elibereze de toate aceste piedici si sa priveasca mai atent inlauntrul si in jurul lui…sa-si dea seama de ce conteaza cu adevarat…si sa se bucure…chiar si pentru loviturile primite, pentru ca a durea inseamna tot a trai pana la urma. Urmaream astazi niste copii in timp ce se jucau…si mi-am dat seama ca asta lipseste trecatorilor de pe strada…entuziasmul, bucuria de a trai…N-aveai cum sa ii vezi pe micuti foarte mult timp fara un zambet larg pe buze…atat de implicati in jocul lor, daruirea li se citea in privire.
Chiar genunchii juliti au o frumusete, ascund o poveste la randul lor. Viata inseamna asumarea unui risc si cred ca in primul rand ar trebui sa nu ne fie teama de a trai cu adevarat, sa fim constienti ca vom da peste tot felul de situatii care pana la urma ar trebui sa ne faca sa crestem ca persoane.
Oamenii din viata oamenilor…aici e situatia trista…pentru majoritatea, cei din jur ajung sa fie doar niste obiecte, de multe ori utile in drumul spre “succesul” individual. Relatiile interumane se rezuma astazi la atat de putin…au ajuns sa se numeasca prieteni pana si cei care se intalnesc doar ca se imbete ca porcii, sa isi marturiseasca iubirea oameni care si-au impartit pana atunci doar trupurile si trei vorbe aruncate in vant. Pana si dragostea parinte-copil, cea despre care se spune ca ar fi cea mai pura, poate fi de multe ori atat de alterata… motivele care duc la nasterea unui nou om sunt de multe ori bizare si pur egoiste: “sa imi duca si mie cineva numele mai departe” “sa imi fac si eu un rost in viata ca asa zice lumea” “sa aiba cine ma ingriji si pe mine cand oi fi batran” “ca sa nu divorteze sotu’ de mine”. Si o fiinta vie ajunge sa se nasca si probabil sa nu primeasca ceea ce merite cu adevarat, asta pentru ca asa au “gandit” niste persoane cu o cantitate redusa de neuroni. Intr-o societate din care dispare respectul pentru propria persoana si pentru ceilalti sau empatia, incoltesc vanitatea si egoismul.
Aveai dreptate in ceea ce priveste “ipocrizia funerara”. Aici intervine din nou indoctrinarea (”esti un om bun daca iti pare rau de cel care moare”)…si doar traim intr-o lume plina de oameni buni…Si daca regretul e sincer, poate ca ar trebui sa fie un semnal de alarma ca nu se acorda suficienta atentie celor care ar trebui sa fie numiti “apropiati”… si mi se pare nedrept ca atunci cand comemorezi pe cineva sa te concentrezi numai pe o particica din omul care a fost. Brusc, dupa ce a murit, persoana se transforma intr perfectiunea intruchipata.
Cum spuneai si tu, viata ar trebui sa fie pretuita. Fiecare minut care se scurge e o oportunitate imensa de a descoperi, experimenta, in cele din urma, a evolua. Fiecare secunda poate fi umpluta cu trairi care sa ne faca niste oameni cu adevarat mai buni. Pentru ca a trai inseamna si a alerga prin ploaie, a citi o carte buna la umbra unui nuc din care se desprind din cand in cand frunze, a te juca, a privi profund in sufletul celor despre care sustinem ca ne sunt dragi.
Si da,multumesc, pentru Lara! :)
RăspundețiȘtergere