INIMA

In fata acestui altar pasesc in liniste...

As fi mers in genunchi, dar se cere pas lin si lunecat...

Umbra a pasului, lumina a pasului...

Lumina a umbrei...

Si cununa de raze a fruntii inaltata, dreapta...

In aplecare nu mi-e fruntea ci-s ochii. Ochii s-au plecat...

Privesc urmele mele de mai demult

Cand am mai venit aici...

Ti-am adus, Inima, atatea, sa te umplu...

Nu m-am uitat prea mult la tine pe-atunci

Doar la umbrele si durerile mele

Pe care ti le-am adus tie, ca erai mare si intrau, incapeau, oricate as fi adus...

Lumina a venit mai tarziu. Mult mai tarziu.

Cu mainile pline, cu gura plina, cu ochii plini de lumina am venit...

Am venit asa cu ele, sa ti le dau.

Dar era prea mult. Oricat de mare ai fi fost, era mult.

Nu de loc era lipsa, nu de loc...

Ci de imbratisare.

Toate cele dinainte se cereau cinstite, iubite si imbratisate.

La fel ca lumina.

Am lasat lumina din palme, din gura si din ochi, jos... langa altarul acesta care esti tu, Inima...

Si am intrat in tine privind larg, cu bratele deschise, imbratisand si iubind umbrele: frici, dureri, plansete, ura, cantar, insingurare, rusine si tradare, mila, pierdere, jale... multe, multe de tot...

Le-am privit si le-am primit cu drag. Apoi, sufland peste umarul drept, peste umarul stang, in sus si in jos, le-am dat drumul sa iasa si sa se topeasca in lumina Soarelui.

Pe masura ce ele se aripau in lumina, am privit lacasul tau. Acest altar care esti tu, Inima...

Coborate si urcate in tine: Soarele si Luna, Cerul si Pamantul...

Si toata lumea... In tine, Inima...

Mi-am luat apoi toata lumina si in mijlocul tau am dansat, lasand-o sa-si curga razele in tine.

Acum e bine.

Data viitoare iti aduc curcubee... :)

back to ...LIFE

Unii oameni traiesc, sunt vii. Unii nu. Unii doar umbresc propria umbra...

Si totusi... Acolo in adanc... in umbra... In conul acela adanc, undeva, in miez, colcaie viata. Misca, misca, misca.

Desi umbra e mare, acoperind ochii. In somn, acolo, in somn... misca tarat, ingropata, adancit, cautat... Racaie, racaie viata sa iasa. Cutitul durerii, desi pare arma uciderii, e datator de viata cand taie. Cand taie umbra. Sa iasa din ea, sangerat, inca viu, inca miscand, inca miscat, inca palpitand, miezul de om.

Unii nu. Unii nu. Unii inca dorm...

Unii sunt taiati de lumina, ferfenititi, jupuiti. Cauta adanc cu ciocul in ei. Orbi inca, dar catand inauntru izvorul si lumina propriei vieti... Bate adanc inauntru pumnul vietii... Tipa adanc: lasa-ma! LASA-MA SA IES!

Cazut in genunchi mai intai, apoi intins la pamant, omul cauta... Se cauta pe el. Acolo, in cuvantul ce-l doare, pe dinauntru...

In izvorul acela al suferintei, acolo e si viata. Inca simte, inca e viu, desi aproape ca l-a umplut atat de dureroasa durerea, incat nu mai vrea nici sa simta. Pe dinauntru insa, pumnul-pumnal al vietii sfasie.

Sunt aici ca sa traiesc. Nu sa mor orbeste, orbesc...

Nu mai stiu poate cum e sa fii viu, dar vreau.

VREAU.

VREAU SA TRAIESC.

Nu mai inghit cuvinte. Le dau afara. Le scuip. Le scuip, ca daca n-o fac acum, ele ma sufoca si ma omoara. Atat cat mai pot, simt si scot...

Si iese. Iese otrava. Neputinta. Furia. Ne-iubirea, ne-dorinta, ne-simtirea, "trebuie" si mama lui "trebuie", "nu pot" si "nu stiu" si "nu vreau" si rusine si ura si lanturi si sete si foame si micime si "nu mai vreaaaau"! Si toate zidurile se rup. Si rup in mine, si doare, dar bag ciocul adanc si ma rup si ma sfasii si ma frang... Si urlu in fine, afara din mine.

Rup si ies prin umbra. Prin straturile carate de zeci de ani. Rup si ies prin piele.

Misc mainile, desfac pieptul, las inima sa bata la vedere. Si atunci ochii vad.

DA. Asta e. Pot sa simt. Pot vedea.

Imi vad inima. Am ajuns in in sfarsit la ea. Inca suflu. Sunt om. Misca viata in mine si ma misca. Incotro vrea ea. Ma agat, ma gat de firul asta... Curge, curge suflarea, ajunge in sange si-i da foc... Arde. Tot. Toata zgura. Toata frica si toata ura. Si neputinta. Si ne-fiinta.

Ma urc pe mine, in propriul varf. Ma vad asa cum sunt, mare, cat tot, cat totul pamant. Mi-e bine in mine, iesit din piele, din carne si oase. Nu, nu-i nevoie nimic. Nu mai doare. Nu mai are ce. Nimic nu ma mai tine, nu ma mai leaga, nu ma mai coase. Cum poti sa tii vantul? Ori raza? Ori suflarea pamantului?

Asta sunt aici, in varf... Ma uit in jos si vad tot. Si pe mine, inca deschisa, pana la os... Imi vad viata cum misca si se invarte odata cu planeta asta. Pana si ea e mica, pana si ea...

Asa. Mi-am ales o stea. Sa respir impreuna cu ea. Si cu aia. Si cu ailalta. Si cu soarele si cu luna.

Ma minunez si nu prea. Nu-i mare scofala sa fii om. Doar asta-i firescul! Si totusi, ce departe am fost!

In sfarsit, nu ma mai tarasc... Ce bine mi se aseaza piciorul pe pamant. Gol. Ud. Fierbinte sau rece. E bine in tot felul.

Ma privesc, ma pipai, merg iara. Si vad. Vad lumea cu adevarat intaia oara.

Nu-mi spune nimeni, nici eu, cine sunt.

Nu am nume. Poti sa-mi spui nor. Sau apa. Sau pamant. Sau cum vrei. Oricum, nici aia nu sunt. Doar o picatura din mine vei prinde.

Ma asez sa simt iarba. Rece, uda. A plouat azi-noapte. O simt. Sunt vie si simt.

Ma uit la palmele mele cele noi. Sunt totusi tot alea. Uite si taietura asta mai veche, de cand imi zburasem un pic din buricul degetului.

Nu s-a schimbat mare lucru. Tot carnea aia. Dar fara nume. Fara chip. Azi un fel, maine altul... Ce conteaza?

Ma ridic, imi pun un picior in fata altuia. Merg. Invat sa merg cu ochii deschisi, vazand lumea pana in adancul burtii ei uriase. Si pana la steaua aia. Si aia. Si ailalta.

Si se invarte tot si se misca.

Ma urc pe dealul asta, ma prind pe mine intre palme, ma pipai iar sa ma simt, si dansez. Urlu si topai si dansez de bucurie. Sunt vie! E al naibii de bine! Sunt vie!

Paispe milioane si inca pe-atat si inca... Atatea pot sa fac. Ori sa stau si sa tac. Sau sa marai. Sa carai. Sa dau cu pietre in toate lacurile si marile si oceanele lumii.

Ma uit departe in zare. Hm... Sa le zic alora, de la o sutacincizecisitrei de kilometri, ca-i vad cum se pupa, acolo in iarba? Poate o sa le zic, cand o sa le ajung la ureche... O sa le zic ca-mi place de ei. Si o sa le dau niste muzica, sa danseze, daca au chef.

Pana una-alta, ma asez aici sa mananc niste seminte de floarea soarelui.

Cu burta in sus, cu ochii in soare.

Haaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!

din lumina....

Am intalnit de-a lungul vietii  diferite persoane care mi s-au parut familiare. Din prima clipa in care le-am cunoscut, am simtit o apropiere instinctiva fata de ele, ca si cum le-as fi recunoscut, desi nu stiam de unde provine acest sentiment.
 Imi dadeam seama ca mi-au fost trimise in cale cu un scop precis si ca am avut dintotdeauna legaturi speciale de prietenie cu ele.In decursul vietii am intalnit pe cineva care imi spunea ca ,atata timp cat imi va lipsi cunoasterea pura,cel ma bine e sa nu judec niciodata pe altcineva.Incerc sa n-o fac,pe cat posibil...la fel si cum imi spunea sa iau exemplu surzilor-fata lor e mereu senina senina si zambitoare pt ca nu aud forfota ,intrigile,clevetirile celor de langa ei...sa nu vrei sa auzi-e mai bine decat sa fii surd ...
Intalnim adesea pe strada cate un betiv adormit pe o margine de trotuar.Majoritatea il privim cu dispret...nu-l putem judeca decat dupa infatisarea sa exterioara.de multe ori m-am intrebat:daca un asa betiv,e,de fapt, un barbat maret si plin de lumina?
Poate  Iubirea emana din intreaga lui fiinta. Posibil sa fie foarte iubit in ceruri. Aceasta mare fiinta spirituala s-a intrupat pe Pamant cu intentia sa isi ajute un prieten de care era foarte apropiat din punct de vedere spiritual.(cunosc cel putin o persoana care care ar rade fara tagada la divagatiile mele pe tema asta,la fel cum,am intalnit si betivi superiori multora dintre noi la nivel spiritual...Judecati(-ma) cum vreti!:)

 Si eu m-am facut vinovata pe Pamant de acest tip de judecata pripita, evaluandu-i pe ceilalti in functie de bogatia lor sau de alte capacitati exterioare. Si mi-am dat seama cat de nedreapta am fost, intrucat nu stiam nimic despre viata lor, dar mai ales despre spiritul lor.

Cu totii avem nevoi, nu doar saracii, si cu totii am facut un legamant in lumea spirituala sa ne ajutam unii pe ceilalti. Din pacate, atat timp cat ne aflam pe Pamant, noi uitam de legamantul facut si avem tendinta sa cadem prada egoismului. De aceea, ne sunt trimisi ingeri, sub chipul unor oameni, care sa ne stimuleze sa ne aducem aminte si sa ne indeplinim aceste legaminte. Noi nu ii recunoastem, pentru ca ne apar ca niste oameni obisnuiti. Cert este insa ca ei ne insotesc mult mai frecvent decat am putea crede.
Asadar, lectia pe care e bine sa o invatam de aici: sa ajungem singuri la concluzia ca oamenii saraci sunt la fel de demni de stima si de pretuirea noastra, ca si cei bogati. Sa ii acceptam pe toti ceilalti, inclusiv pe cei diferiti de noi. Absolut toti oamenii merita iubirea si bunatatea noastra.
Nu avem dreptul de a fi intoleranti, plictisiti sau maniosi fata de nimeni. Nu avem dreptul de a-i privi de sus sau de a-i condamna in sinea noastra. Singurul lucru pe care il luam cu noi din aceasta viata este binele pe care l-am facut celor din jurul nostru.
Am inteles cu aceasta ocazie ca toate faptele noastre bune si cuvintele amabile pe care le-am adresat celor din jur se vor intoarce asupra noastra insutite, binecuvantandu-ne viata. Adevarata noastra putere salasluieste in bunatatea si caritatea noastra."

Materialismul exacerbat intra doar in zona acceptarii, ca fiind posibil pentru anumite fiinte,adecvat nivelului la care se afla ca Stare de Constienta de SINE. Deci,nu e subiectul preferat de interes in dialogul in doi..... Cunoasterea diversitatii sub care se manifesta VIATA si intelegerea prin experimentare a ceea ce inseamna VIATA ma duce direct la dorinta de a trai frumos intr o relatie cu o mie in sensuri complete si complexe. IMI DORESC INTOTDEAUNA SA CUNOSC OAMENI CARE SA FIE DESCHISI LA DIALOG INTERACTIV, SURSA DE CUNOASTERE RECIPROCA...

en passant...

                 Rani cicatrizate de timp, legate cu fire de plumb, durere abstracta pictata de un filosof nebun, dar care mai e si pictor, pe trupul gol, invelit numai de razele lunii.

                 Picaturi de ceara curse din lumanare pe un pat de nisip, e doar noaptea care cauta ziua fara a sti ca aceasta e in agonie si zace undeva departe.

                Incertitudine cazuta intr-un mare neant si speranta desarta cazuta in pacat, ce izolare de lume, ce joc de-a ascunselea cu tine insuti, te cauti si nu te mai gasesti, ascunzatoarea ta e mult prea neutra.

                Un strigat interior inabusit cu o perna, ucis de tacere si aruncat undeva intr-un rarunchi, fara a mai dori sa fie vreodata cercetat.

               Rauri de iluzii doboara fruntea, lasa urme adanci, scriu istorii, mint totul, sterg amintiri, lasa dezamagiri si apoi se retrag, cand e prea tarziu, cand din ceea ce era ramane doar o ruina.

              Infloresc niste muguri in inima, dar ingheata, sunt sortiti mortii, sunt dati pieirii, ce trist, caci nu vor mai fi roade, doar cateva ramuri uscate si lovite de cate un esec, putrede.

             Asa-zise simtiri si sentimente care nu mai stiu cum sa prinda o forma intr-o societate manipulata, cangrenata de o decadere, induc stari de crunte dezamagiri, lupte cu tine, cu asteptarile tale si cu ceea ce mai vrei sa fii, sa ramai ferit de efectele de turma, deja deschizi ochii si privesti sfarsitul.

            Un cumplit declin, surprins cu zambetul inclestat in colturile gurii…

Timpul, da el, nu le mai rezolva pe toate, asteapta un restart, o noua baterie pentru a mai putea sa o ia de la capat.

again

Mi-ar fi mai usor sa fug, dar nu am curaj, nu mai intru in jocul nimanui, regulile sunt murdare si eu nu mai pot sa duc nimic, am obosit si m-am imbolnavit, privesc dezanadejdea si intind mainile catre ea, sper sa ma ia usor departe, macar daca plang, lupii sa nu imi vada lacrimile care cad. Urletul din mine iese la suprafata, imi dau jos masca, si da, vedeti sunt om. Ce curios poate vi se pare ca am reusit sa fac visele sa se sinucida, nu ma credeati in stare, nici eu nu credeam ca pot, dar vad ca am forte intunecate in mine. Cate clisee, incerc sa le ocolesc si sa imi sorb cafeau mai departe, si privesc catre o poza, eram copil si zambeam, lumea era toata a mea, si eu eram toata a soarelui. Imi impreunam mainile, reci, si imi inaltam privirea, mai vroiam o zi in care sa raman in acea inocenta invelita cu ciocolata alba. Simteam parfumul florilor care, in amurgul serii, ma imbata si ma facea sa imbratisez cerul cat era el de mare. Am invatat sa ma autodistrug, e o cale usoara de a te dedica suferintei, ramai mai intai fara zambet, apoi te privesti in oglinda si vezi ca ai un trup monoton si gol, si da, aia esti tu. Nu am refugii, caci ma indepartez de toate, nu am un loc in care sa simt ca e al meu unde sa simt fericirea pana in cel mai mic os.[...] Ma trezesc, ma dezmortesc ca dintr-un cosmar ce se intampla in fiecare zi, imi iau alte haine si fac un dus rece prin roua diminetii, imi dau seama ca inca sunt un copil si ca visele nu au murit, revin la varsta imaturitatii si stau cocotata pe creanga bradului care ma face sa zbor…direct jos. Iar la realitate, incepe sa ma doara capul, e cam dureros contactul direct cu solul. Un cucui si o bucata de gheata, acum am ce griji sa imi fac, dar ce pacat ca asta e iar imaginatie. De fapt, totul e imaginatie, eu nu fac decat sa scriu ce imi dicteaza o melodie data pe repeat undeva in niste casti, nu, deci nu descriu starile mele…caci eu nu sunt ceea ce vor unii sa creada ca pot citi, eu sunt altceva, nu sunt nici un cuvant si nici o propozitie. Acum e noapte si privesc pe geam stelele, nu imi pun dorinte, las doar timpul sa decida…”.

PARADOX

“Ce e tristetea si care e cauza ei? Ei bine, raspunsul este paradoxal – cauza tristetii este bucuria insasi! De fapt Tristetea este intotdeauna un raspuns la Fericire… sau altfel spus Fericirea are semn de intrebare la sfarsit… De fapt e mult mai simplu. Radacinile Tristetii sunt adanc infipte in experienta Fericirii. Nu am putea simti Tristetea daca nu am parcurs mai intai opusul ei, adica, Fericirea. Este un sens unic intre cele doua. Mai mult de atat, aceste doua simtaminte nu pot exista de sine statator. Esti trist pentru ca te gandesti ca ai fi putut fi fericit (ca altii din jurul tau de ex.) sau esti trist pentru ca ti-aduci aminte momentele de fericire pe care nu le mai ai în acel moment.
Cele doua notiuni Fericire si Tristete sunt inseparabile – si una o hraneste pe cealalta. Partea buna a lucrurilor e ca tristetea lasa loc fericirii oricand si asta e farmecul jocului pana la urma… nu-i asa? Nu uitam niciodata ca intotdeauna cand suntem f. fericiti… intr-o buna zi vom simti si reversul medaliei. Face parte din natura lucrurilor. Asa e normal sa fie. Si cum altfel? Fericire în joc piramidal înseamna PLICTIS ABSOLUT – sau ABIS al sufletului.
De fapt suntem tristi pentru ca am fost odata fericiti ! DAMN IT! Iar fericire vesnica nu exista. Tristetea este gaselnita DEMIURGULUI pentru a echilibra balanta fericirii.”


Nu-i asa ca e foarte interesant cum este randuita lumea asta… ?


Ma gandesc ca e normal sa simtim tristete. Ar fi anormal inversul. Aceste lucruri trebuie lasata sa iasa din noi . Nu sunt cai unice. FIecare o poate face in vreun fel. . Precum scriam zilele trecute… nelinistile, macinarile sunt motorul vietii noastre, trist vesel cum e… asa este viata. Trebuie luata ca atare.

goluri...alandala

Cu crengi,fara crengi.

Cu diacritice, fara diacritice.
Cu Cola, fara cafea.
Cu prieteni,fara timp de ei.
Cu probleme, fara chef de probleme.
Cu stabilitate, fara energie.
Cu forma, fara fond.
Cu iubire, fara prezenta.
Cu dor, fara iubire.
Cu tampenii fara logica.
Cu toamna, fara ploi.
Cu frunze fara copaci.
Cu stima,fara respect.
Cu nebunie, fara tradari.
Cu Nor, fara Soare.
Cu masina, fara vacanta.
Cu albastru, fara alb.
Cu alb,fara verde.
Cu ganduri fara tinta,
Cu randuri, fara rima
Cu algoritmi fara bucle infinite
Cu drag. Fara altceva.
Cu sentiment. Fara... ?
Cu iaurt, fara cirese.
Cu casa, fara casa.
Cu familie, fara fericire.
Cu pasiune, fara scop.
Cu atentie, fara traverse.
Cu bilet, fara destinatie.
Cu flori, fara foi.
Cu-get, fara sa vreau.
Cu nimeni, fara toti.
Cu un zambet fara noima.
Dulce, fara zahar
Cu 345 de ore in urma,fara ecou(rece).
Cu ECOU, fara RECE.
Cu aldin,fara cursiv.
Cu muzica, fara cuvinte.
Cu aroma de scortisoara, fara magnolii
Cu magnolii, fara venin.
Cu venin, fara magnolii. - niciodata!
Cu cap, fara cap - asta apropos de jeux d`enfants:)
Cu obisnuinta, fara razboaie.
Cu nepasari, fara nevoi.
Cu singuratate, fara agorafobii.
Cu talent fara timiditate.
Cu popcorn fara filme tampite.
Cu decizii fara aparente tampite
Cu chestii tampite fara chestii tampite
Cu lipsa de timp, fara spatiu pentru timp.
Cu lipsa de spatiu, fara prea mult timp.
Cu promisiuni - fara sa ma repet.
Cu alte cele anxietati - fara coji de portocale
Cu toamne tarzii,fara copaci.
Cu dor de toamne, fara toamne
Cu talpi goale, fara asfalt.
Cu portofelul plin de bonuri- fara lipsa de bani.
Cu sufletul plin de vise fara culori
Cu esente subrede, fara stalpi de sustinere
Cu pante, fara calcule
Cu trepte fara contratrepte
Cu lungimi si hasuri, fara note sau credite
Cu  facultate, fara diploma
Cu cascat fara perna
Cu asteptari fara riscuri - ha ha ha.
Cu crengi. Fara crengi.


Cu dezinvoltura, fara pudicul zambet.

Cel mai important om...

Ca o dovada a faptului ca putine lucruri sunt intamplatoare pe lumea asta, astazi am intrat pentru prima data pe un sit,unde am dat peste niste versuri impresionante si...halucinant, mai ales prin simplitatea dezarmanta. Mi-au trecut prin fata ochilor puzderie de amintiri legate de parinti, unele dintre ele avand iz de fotografie ingalbenita. La vremea cand se intamplau cele pe care eu mi le aminteam nu banuiam nimic din ceea ce avea sa urmeze. La fel ca un fulg in furtuna.
Acum, adunam viitoarele amintiri ingalbenite de timp, dar intre timp, pomenim numele celor care ne-au dat si noua un nume. Aprindem lumanari pentru ca bezna in care s-au afundat sa nu fie atotputernica.
Viata este frumoasa tocmai pentru ca nu stim ce ne pregateste. Cel mai probabil, daca am sti, nu am mai putea trai. Insa avem nevoie sa ne amintim, macar din timp in timp.
Tocmai din acest motiv, sacrificati cateva secunde pentru a va gandi la tata, un necunoscut, asa cum face si eu atunci cand vine vorba despre "TATA",sau copilul meu despre "bunicul"
Update: Pentru ca suferinta unui om drag care mi-a fost alaturi in fiece clipa de cad tata a plecat sa -si implineasca alte sarcini in fata Domnului...suferinta care nu trebuie sa ramana in sertarul ignorantei,nepasarii sau indiferentei...Omul care mi-a fost sprijin -moral,material,care mi-a fost calauza,care mi-a fost sprijin ,care,la un moment dat din viata mea era ...CEL MAI IMPORTANT OM.Tintuit la pat fiind,incerc sa intuiesc macar catevadin gandurile sale...chinuite de neputinta,acum cand e ste total dependent de ceilalti...Ma intreb ce sunt eu ,acum ,pentru el...Cu siguranta...eu,cea pe care a tinut-o in brate din prima zi a vietii-sunt cel mai important om pentru el...Imi spune asta doar cu ochii care mai pot vorbi...doar prin strangerea de mana simt cat reprezint pentru el...lacrimile...nu-s de ajuns...
Of... Tata...
Tacerea ultimei toamne...


Cutitul durerii infipt in piept...
Disperarea isi canta mut
Simfonia nescrisa pe vreo partitura,
Stai sub ghilotina vietii
Si razi
Fara sa intuiesti cat de brusc
Se poate termina totul...
Lumea merge inainte,
Dar a-ti coase sufletul
Este imposibil
Si atunci iti strangi durerea la piept,
O saruti pe obraji,
O mangai ca pe o iubita,
O inviti la dans prin fumul lumanarilor...
Mars funebru al inimii,
Cu batai de clopot alcatuit
Din toate cuvintele nespuse,
Regretul ca n-ai fost mai mult
Alaturi de acela care s-a retras în tacere
Pentru ca nu cumva sa deranjeze...
S-a dus sus, acolo de unde te vede mai bine
Şi iti urmareste fiecare pas
Cu ochi de tata
Care nu ti-a dat niciodată o palma.
Intreba doar ce mai faci
Si apoi spunea sa ai grija
Fiindca el este bine,
Inghitind amintirile tineretii
Impreuna cu medicamentele,
Din ce in ce mai multe...
Tu erai cel mai important, fiule,
Tu erai cea mai importanta, fiica,
Chiar si atunci cand inima obosea
Si refuza sa mai pulseze
Printre frunzele ruginite
Ale ultimei toamne...

umbra

Candva ,  am vazut un interviu cu Johnny Raducanu , mare iubitor de Nichita. A primit intrebarea- ce ar fi facut poetul in aceste zile , atat de negre- intrebarea se referea la situatia politica. Raspunsul a venit imediat, fara tagada- ar fi murit. Tanara a facut ochii mari. Si el a completat- ar fi gasit o cale sa moara.


CANTEC  de Nichita Stanescu


Tu ai un fel de paradis al tau
in care nu se spun cuvinte.
Uneori se misca dintr-un brat
si cateva frunze iti cad inainte.


      Cu ovalul fetei se sta inclinat
      spre o lumina venind dintr-o parte
      cu mult galben in ea si multa lene,
     cu trambuline pentru saritorii in moarte.


Tu ai un fel al tau senin
de-a ridica orasele ca norii,
si de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud, a orei,
cand cerul devine nou si rece
si harta serii fara margini,
si-abia mai pot ramane-n viata
mai respirand, cu ochii lungi, imagini.

O,temps...

Candva, m-a impresionat un gand al lui C.Hogas ".....si potecile , ca orice lucru in lumea asta, trebuiau sa aiba, pana la urma , un capat si un sfarsit.."

Ideea este rupta dintr-un context amplu. Il retin , aproape in intregime , dar nu despre el este acum vorba..
Am descoperit cugetarea , nu in timpul  lecturii  textului integral , ci , asa , fara legatura cu preocuparea scriitorului de a aborda o anume tema .
Mesajul acestei propozitii ascunde ceva real , dar imposibil de luat in seama la tot pasul. De cate ori mi-a venit in minte , am diferentiat, dar am si apropiat cele doua componente: potecile si lucrurile-toate au , pana la urma , un capat si un sfarsit.


Pot deschide si o paranteza: imi plac , din copilarie, potecile ; au ceva tainic , mai ales cele care se strecoara discret printre lanuri, vara si toamna.
Cand le-am descoperit , ele erau reperele unui spatiu curat, ce tinea de "capatul "la care urma sa ajung-casa bunicilor materni.


In dimineata asta , citind din 'Convorbiri cu Octavian Paler", despre timp si despre abordarea lui , in diversele etape ale vietii, am gasit ceva , care m-a trimis , pe ocolite , ca o poteca , cu apucaturi viclene, la textul lui Hogas , dar si la un gand intepator, care nu-mi da pace- la diferenta dintre"un sfarsit " si sfarsitul".
Cred ca-mi dorisem sa strunesc timpul , adunand intr-o camaruta de mansarda un crampei de viata : un mic birou de lucru , partas la emotii si la bucurii , de la bastonase si citirea pe silabe-Ana are mere-pana la integrale si matrice , notite , caiete si desene , o chiatara , o harta , un portret , cateva postere , un penar , in care ramasese uitata sugativa de la primul examen important ..


Intr-o clipa , n-au mai fost..






..si daca ar fi sa gasesc un posibil raspuns la intrebarea de ce?, ar aparea alta si alta....