TIMP...

Iarna asta mi-a sosit cu gri şi cu un frig greu. Senzaţia de “toate-s vechi si spuse”, de lehamite si hibernare nu mai lasa loc parca nici macar nervilor sa razbească pana la mine. Disting de departe niste zurgalai prea grabiti si inoportuni parca, grabiti ca si mine nu stiu incotro, in slalom printre zile. Inoportuni ca si mine tocmai fata de jaloanele acestor zile. Asemeni sunt si cuvintele smulse tot mai greu, asemeni si ninsorile agasante …

Zilele trecute am intrat la un ceasornicar batran . L-am vizitat in timpul anilor de cateva ori. Imi placea ca in pretul asteptarii pentru schimbarea unei rotite sau a unei baterii ale cate unui ceas imi povestea despre ele, imi spunea “cat fac” si care sunt “cele ce merita”, prinzandu-mi slabiciunea pentru aceste minunatii cu ace si cadrane… I-am dus un ceas vechi, rusesc, cu greutate sentimentala(ceasul tatalui meu disparut de peste 30 de ani, sa vada daca il poate urni… Mi-a zis sa i-l las pentru cateva zile. Nu avea chef de vorba, asa cum il stiam. Atunci am realizat ca toate ceasurile care-l inconjurau imi aratau ore diferite, fara nici o noima. Nu m-am putut stapani sa nu il intreb de ce. M-a privit senin, dar obosit, si mi-a zis: “Fiecare ceas are ora lui. Fiecare ceas si-a pornit orele masurand ceva al lui. Ora mea nu mai are nicio importanta. Nu vezi cum trece timpul fara sa ne bage in seama? La ce bun atunci? La ce sa le mai stric eu ceasurilor rostul?”… Incerc inca sa inteleg Ceva imi scapa, cum ceva ma face sa-i dau dreptate, cum ceva ma face sa vreau ca ceasul ala vechi sa nu se mai urneasca…Ceasul tatalui meu se oprise acum 30 de ani...

Cred ca avem, fiecare, un ceas propriu, interior, cu el ne masuram bucuriile, tristetile, sansele , inceputurile si , de ce nu, caderile, dar si ridicarile..Ceasul meu nu ma tradeaza, nu ramane in urma, nici inainte n-o ia Imi respecta ritmul..

Poate ca lucrand o viata cu “timpul exact”, batranul ceasornicar a inteles ca nu Timpul in sine este cel important, ci acel “Ceva” pe care acesta il masoara. Unic, irepetabil, individual pe care il avem de descoperit si trait fiecare dintre noi. Indiferent cat de lung sau de scurt…

Si a propos de cuvintele smulse cu greu… de multe ori tacerea face mai mult decat o mie de cuvinte, la fel cum un ceas stricat iti ofera mult mai multa libertate decat unul ce merge la secunda…

Ma gandeam zilele trecute ca daca noi, oamenii, suntem aidoma unor uriase limbi graitoare de ceasornic tras o singura data, la primul ticait in aceasta lume, atunci trebuie ca suntem niste orologii defectuoase din capul locului, caci nu stim sa masuram decat timpul inainte, fara macar sa mai putem fi vreodată date-napoi…

Timpul trece greu si se masoara in bucati de gheata;e rece timpul si face ceasornicul sa inghete in cadran!L-as incalzi cu un colind si cu o cana de vin…dar astept sarbatorile,sa faca asta in locul lor!

Nici nu stiu sa mai masor timpul.Cred ca nici nu vreau.

Stiu doar ca trece asa de iute si-i simt dureros atingerea.

O zi de iarna alba!

ecou violet

dor amestecat
cuprinsa de dor  amestecat iin culoare,in candoare,
in forma,in miscare odihnitoare
aproape pana la nemiscare

respir cu suflarea ta,viata
si ma strecor in soapta dorului necuprins


adierea mea
daca nu m ai vedea,oare m ai putea simti/
ai sti unde sunt?
ai putea pune mana pe minesi ai spune: Uite ! ea este! o simt!
simt cum zboara cu aripile celui mai frumos fluture
adierea ei pluteste peste omeniree si miroase a portocale decojite..

asa de mult iubesc fluturii,incat curajul lor de afi coconi pana la a se naste fluturi, mi aduce aminte de curajul ingerilor de a se naste oameni
si de bucria lor
cand si au adus  aminte cine sunt....

Iubirea din viata noastra

Adevarata “masura” a vietii unui om nu se poate obtine decat prin “lipsa de masura”, dorind “fara masura”, indraznind “fara masura”, iubind “fara masura”” (Convorbiri cu Octavian Paler, Daniel Cristea Enache).

Revin la lait-motivul scrierilor mele, iubirea-Iubirea de orice fel-iubirea de copil , de iubit, de mama , de semeni, e la fel  si gandesc eu ca iubesti atunci cand primesti pe cineva in suflet, cand ti-l impropriezi, cand ii faci loc in inima ta. Aceasta inseamna sa-l iubesti. Cata vreme il tii in afara de tine, cata vreme il tii departe de tine, cata vreme il respingi sau il impingi pe cineva, cata vreme  marginalizezi pe cineva, cata vreme il ocolesti, nu-l iubesti. Cind il iubesti, il primesti, il faci al tau. Face parte din lumea ta de gand, face parte din inima ta, intra in cuprinsul fiintei tale, intra in componenta ta, face parte din tine insuti. Atunci il iubesti.

Si nu pot sa nu ma refer si la  angajarea nostra in iubire, angajare care sa genereze iubire din partea celor care primesc iubirea noasta, la faptul ca ar trebui sa existe o emulatie in iubire. Dincolo de orice formalism, credinta nostra se manifesta primordial si foarte practic prin capacitatea nostra de a iubi si de a purta de grija aproapelui nostru, omului care se afla langa noi: “Sa nu uitam niciodata de om, de omul de langa noi, mai ales de omul de langa noi, pentru ca el  este pus anume ca prin el sa ne inmultim iubirea. Se spune in Pateric - Sfantul Antonie cel Mare are cuvantul acesta - ca: “De la aproapele vine si viata si moartea.Cuviosul Ioan Colov spunea ca: “Nimeni nu cladeste o casa de la acoperis in jos, ci de la temelie in sus”. Si intrebat fiind ce inseamna acest cuvant a zis: “Temelia este aproapele, ca pe el mai intai sa-l folosesc, pentru ca de el atarna toate poruncile lui Hristos”. Deci indreptarea noastra, inaintarea noastra, depasirea de noi insine este in masura in care relatiile noastre cu cei din jurul nostru, cu cei apropiati ai nostri, sunt bune”.

n-ai cum...

Uneori avem senzatia ca o insiruire de intrebari ne poate ajuta sa cunoastem pe cineva. Cine sunt eu pana la urma? De ce m-ar caracteriza acele raspunsuri care pot fi evazive sau care se pot potrivi doar pentru acea zi, pentru sentimentele si dorintele de atunci? Poate ca uneori nici eu nu stiu cine sunt sau poate ca alteori constat cu incantare ca am mai descoperit ceva despre mine.

Poate ca viata este precum o carte din care am citit o perioada. Peste un timp revin asupra acestei carti, dar nu mai stiu exact la ce pagina am ramas. Citesc un pasaj la intamplare, dar nimic nu mi se pare cunoscut.Poate ca am gresit cartea sau poate ca nu stiu sa o citesc astfel incat sa inteleg ceva din acele randuri. Amintiri care mi se par frumoase, dar in care nu ma regasesc. Incerc sa rasfoiesc cartea invers; poate asa voi gasi ceva care sa-mi para cunoscut. Nu gasesc, pentru ca nu ma pot defini atat de bine. Mai mult de atat, persoanele sunt intr-o continua formare.Schimbarile nu pot fi percepute prin intrebari, ci printr-o altfel de cunoastere. In timp invatam multe alte lucruri, conceptiile ni se schimba, chiar noi suntem surprinsi de unele reactii pe care le avem. Cu totii stim regulile de baza, dar nu stim unde ne vor duce. Acesta ramane un mister chiar si pentru noi.

bieti actori....

Am mai vorbit despre asta,desprea masca care o purtam zi de zi,ascunzand in spatele ei poate lacrimi,poate bucurii,poate indiferenta...

Un prieten bun mi-a spus: “Viata e o scena, invata sa fii un actor bun…”. M-am gandit de multe ori la aceste cuvinte. Oare chiar suntem capabili sa jucam un rol? Poate ca de multe ori este doar senzatia ca ne adaptam intr-o anumita situatie, dar ce ne face sa fim actori desavarsiti? Cat de mult reusim sa ne complacem in acea situatie daca sentimentul de victorie, este doar inselator? Cat de bine ne jucam rolul, daca uitam principiile pe care alta data le sustineam cu tarie? Care este pretul pentru masca ce o purtam zi de zi? Oare nu devenim actori si fata de propria persoana?

Roluri multiple…Rolul de a ne preface fericiti, de a purta un zambet fals care ascunde mult din felul nostru de a fi. De ce sa uitam sa zambim, sa fim sinceri, sa fim noi zi de zi? De ce sa nu acceptam ca nu e nevoie sa jucam un rol pentru a obtine ceea ce dorim? De ce sa dezamagim atunci cand rolul nu se mai potriveste?

fara trebuie...

Si-ar trebui, azi, o poezie...




Dar tu m-ai invatat sa-l scot pe trebuie din fire. Sa-l fac sa plece unde-o vrea, departe de casa si de viata mea...
Nu trebuie sa ingenunchem, ca sa fim coplesiti.
Ni se intampla si asa, fiind in picioare, sa ni se faca deodata atata marire, atata uimire, atata de mare marimea simtirii, ca ne topim, asa cum stam unul in fata altuia si ne privim.
Ne vine sa ingenunchem sub puterea acelei trairi, dar ne tinem agatati unul de altul in priviri, si nu trebuie neaparat sa stam in genunchi. Dar suntem ca si cum ne-ar fi ingenuncheat atata dragoste...
Nu trebuie sa fim neaparat aproape, ca sa simtim cum ne este.
Stiu foarte bine cand cazi, ori cand te ridici, imi apare asa, o fluturare aici, in inima...
Te insotesc usor, in soarta ta de calator, si stiu bine cand iti este rau ori cand sa se lasa cerul pe tine.
Sper ca si tu stii cand sunt cuminte ori cand fac nebunii...
Nu trebuie sa fie ziua ca sa simtim soarele. Stim bine amandoi ca asta e doar o chestiune de perceptie, si nu doar de simpla directie a privirii. E doar o chestiune a simtirii, si asa cum mi-ai spus, soarele se vede mereu de foaaaaarte sus, din inalt, de acolo de unde esti la kilometri distanta de asfalt...
Dar nici asta nu trebuie, sa fii foarte sus, e doar in functie de cum te-ai asezat cu fata spre rasarit ori spre apus... Stim bine cand ne incalzeste si ne straluceste in inima, stim bine, si asta face soarele pentru oricine...
Nu trebuie nici macar sa vorbim. Se simte in aer, in ape in pomi, in vazduh, se simte in tot ce simtim. Si in afara de asta, ce mai conteaza? Un vis implinit, in timp ce aproape toata lumea inca viseaza...
Nu trebuie nici macar sa visez. Stau si cant un pic si privesc peste lume, ajungand cu privirea la cer, la o stea fara nume. Ea straluceste si atat. Eu respir si atat.

hipnoza

acopera-ti ochii


si simte frmusetea
fara sa vezi....
Inchipuieste-ti o frumusete pe care o vei vedea candva materializata
fara sa-ti aduci aminte
ca ai inchipuit-o cand erai ORB
dar plin de iubire...


S-a-nfasurat privirea in jurul luminii lichide... Incet amintirea curge, topita pe obraz...


In soare, il vad: curcubeul pe obrazul tau.
Ti-amintesti...


Intoarsa, rasucita, culcusita in ochii tai, vad ce vezi...


Un colt de lume, undeva. Apa dintre nisipuri... Fir cu fir se tes iara luciuri. Lumini, licariri.


Din fire de par atinse de palma mea - mult prea aspra, prea aspra e ea pe matasea ta intunecata - iti curge usor curcubeul...


Aluneca bland printre pleoape si intra iar in ochii tai mari, limpeziti de-amintiri... Lacrima curge in tine, usor, strecurata sub pielea obrazului, inauntru, in piept, adancit... Si tie se fac mainile ape albastre...


Si ti se desface din inima luntre micuta de dragoste, in care pasesc... Ma strecor iute in rotirea ei, si alunecam iar inauntru-ti...


Raul iti curge in tine...


Amintirile ne-au adus acasa, in raul acesta launtric. Lasa luntrea sa mearga unde o vrea. De-acum nu mai am tarmuri nici eu....

.



.

LEAC

Daca cumva v-am ranit pe vreunul din voi,

va cer iertare.

Pentru ca nu vreau sa mor ingreunata

si pentru ca am aflat ca de fapt

nu v-am ranit pe nici unul

ci ne-am jucat ca sa putem simti cum este cu ranirea ...

Cum sa va spun?

eu torn leacul iubirii si iertarii

pe ranile voastere stiute si nestiute

din viata asta

si toate celelalte

si astept ca pulberea de aur sa se aleaga

sa o suflu in cele 4 zari

ca sa se nasca iar si iar...

m-am compus pe mine din nou

pentru ca m-am plictisit de atatea suferinte..

si acum imi place sa admir dintr-un colt

o minunatie cum nu i-a fost dat pamantului...

am recunoscut-o,am asteptat-o  si sper sa nu mai uit

cat de intreaga sunt...

Oamenii Ingeri

Am sa compun o simfonie
care nu va fi auzita
decat de
OAMENII INGERI...


Iar ei vor cauta demonii
pentru ca nu-i lasa inima sa nu auda si ei ,
demonii,
sunetul iubirii asa cum l-au auzit ei,
OAMENII INGERII...

ZBOR

Asa de buna-i linistea asta care m-a cuprins

aici pe pamant...incat imi aminteste
ca oriunde te-ai afla
ESTI pentru ca ESTI
si nu pentru altceva...


oare nu-i de ajuns?


Z de la Zambila
B de la Bor
O de la Ochean
R de la Roata


Vezi ce frumos inceput pentru fiecare litera?
si apoi pentru a doua,a treia
si a plus infinita...

AZI,Invitatie la vals :)

Si ai sa citesti zilnic de acum inainte, luni, ani, secole ceea ce se petrece in sufletul meu, daca nu vii sa-mi iei mainile si sa citesti in ochii mei marea dragoste pe care mi-ai sadit-osi pe care nu poti  s-o farami orice ai face, pentru ca e opera ta, nu a mea...

Azi am nevoie de putin timp pentru mine.

Azi folosesc timpul asta ca sa meditez.
Azi meditez in putinul timp asupra unor lucruri.Dragi mie.
Azi imi dau seama ca mica parte din viitor conteaza.
Azi imi dau seama ca moralitatea mea va fi putin atinsa si va pastra amprenta aceleiasi mici parti din viitor.
Azi ma chinui sa-mi respect principiile.
Azi am realizat ca principiile se pot incalca atunci cand societatea te provoaca.
Azi imi respect principiul de a face ce vreau si de a face doar ce e obligatoriu.
Azi ma axez si pe lucruri importante pt mine.
Azi mi s-a deschis inima hranindu-se cu minunatele sunete ale pianului...
Azi,I'm not alone.

Azi e ciudat.
Azi emotia iar nu ma lasa in pace.
Azi imi spun a mia oara ca va fi greu sa renunt la ..la orice,la omenire.:)
Azi imi dau seama ca aveam dreptate si ca degeaba e o omenire fara oameni.

Azi e cumplit de ciudat...

Azi imi scoate inima flacari

STII?

."As vrea sa fiu un cer intreg
Dar nu-s decat o pasare c-o aripa ucisa
si cealalta aripa mi-esti tu"
            Am fost candva un zbor sagetand zarea.Dar cineva mi-a impuscat perechea.Poate chiar eu?



N-am sa mai arunc cu pietre-n pasari
Ar putea sa moara si-i pacat."


 Stii ca trebuie sa rezisti?

Stii ca trebuie sa lupti, sa lupti intr-una, stii ca trebuie sa nu te dai niciodata batut?
Stii ca trebuie sa il prinzi de fiecare data cand cade, fie ca iti intinde sau nu o mana?
Stii ca trebuie sa  ierti?
Stii ca trebuie sa te prefaci ca ai uitat de toate noptile alea in care ti-ai adunat sufetul de pe podea?
Stii ca trebuie sa ai rabdare?
Stii ca trebuie sa crezi in tot ce-a spus candva, chiar daca acum a incetat sa iti mai demonstreze macar un singur lucru?
Stii ca trebuie sa fii acolo atunci cand nimeni altcineva nu mai e, chiar daca tie ti-a facut cu siguranta cel mai mult rau?
Stii ca se bazeaza pe tine si atunci cand iti spune in fata "Pleaca si lasa-ma!" ?

Stii ca trebuie sa il iubesti, neconditionat, intr-una, oricand, in exact acelasi fel, oricate lovituri ai primi?
Stii ca doare din ce in ce mai mult parca pe zi ce trece sa iubesti?
Stii ca desi ai impresia, nu devi niciodata imun la genul asta de durere?
Stii ca trebuie sa taci, cand isi urla sufletul afara?
Stii ca trebuie sa ii tii  mana si atunci cand se intoarce cu spatele?

Stii ca trebuie sa faci fata unei lupte fara sfarsit care are loc in tine, intre ceea ce stii  si ceea ce iti spune?

Stii ca trebuie sa treci peste toate limitele, liniile de sosire, peste orice ti-ai impus?

Stii ca trebuie sa iti ingropi orgoliul undeva foarte, foarte adanc?

Stii ca trebuie sa fi intr-adevar in stare sa lasi tot,  fiind constient ca atunci cand o sa plece cu adevarat, o sa ramai cu nimic ?


Stii ca trebuie sa fie al dracului de rau, mult timp, ca apoi sa fie iar bine?

Dupa toate insa, cand soarele zambeste iar,  stii ca sterge atatea zile, nopti, saptamani, luni, chiar ani? Stii ca poate face asta?

alchimie

Mi-s visele scantei in palma. Am cules dintre toate pe cele ce se-aseamna cu ale multora.

Mi-am primit darul intelegerii de la un calator, ce mi-a vorbit de trecerea in stea. Acum tin bine visele, intrata chiar in steaua vietii mele, si-astept... Luminile din miezul miezului se fac o raza, una singura. Cu ochii-n ochii Soarelui, sorb raza de lumina si primesc in inima puterea si caldura ei. Si toat-acea iubire nesfarsita. E-asa de multa, nesfarsita...

Tasneste chiar prin inima si arde visele din palme. Focul cel sfant si lumina solara, in vatra Soarelui. Magie, alchimie... Iubire. Viata.

Acum se face. Faca-se.

 Stiu doar, asa cum mi s-a aratat, ca hrana visului e-n inima. Aici pastrez aprinsa flacara, sa lege de-mplinire orice vis, sa creasca puntea catre Soare.

Intre timp...

Intre timp o parte din mine umbla prin lume, firesc vazuta, firesc stralucinda...

In aceste zile sunt solara, ma simt si ma port luminos...:)

alandala -fara noima

orice coincidenta cu realitatea este pur intamplatoare. mai putin una. :)fiidca tot veni vorba de lucruri fara profunzime...hmmm....poate ca atat se leaga de realitate-nevoia imensa de a spune fraze fara vreo legatura.
din viata....
e un razboi de cuvinte. il simti? eu il simt. mi-e frica.
nu stiu. nu stiu.
stiu. stiu.
auuu. mi-am dat cu piciorul de dulap. aprinde naibii lumina aia.
si ai aprins-o. in miezul noptii.
pentru ca mi-ai adus si soarele si luna in acelasi timp, esti un erou.
vrei un ceai de fructe de padure?
pastreaza intimitatea sufletelor noastre.
ia-ma de mana.
hai trage cu ochiuuuuul . "nu pot. si pace." haiiii te rog.
si mimeaza o strambatura.
imi dai te rog si ziua de maine? si pe cea de poimaine....si raspoimaine... si inca vreo 50 de ani. te rog.

nu te uita asa la mine, nu primesti nimic si nu, nu iesim la plimbare. lesa in cuier. du-te singur!
n-am chef azi de tine.
o cafea, o inghetata, si mai multe haine pe tine.
.
esti bine-dispusa azi? da! se vede. ai luat ceva ? nu, doar o doza imensa de bucurie, si-mi place!
vopseste-ti parul, altfel nu mai vorbesc cu tine. si bineinteles ca nu si-a vopsit parul, si am mai vorbit cu ea.


Sfarsit de poveste ciudata.
Sfarsit fara inceput. Iar inceputul unde era?

:) zambet amar: cu vreo 4 decenii in urma...
 si ceva:)

stii?

atunci cand crezi ca nu poti intoarce foaia patata,

cand nu te poti intoarce spre tine,
aripi cristaline se deschid deasupra-ti
ca si tu sa poti zbura,
ca si tu sa poti cauta
eu stiu ca exista ingeri
pentru ca i-am privit ochii pastelati si mi-au zambit;
stii?
ingerii vindeca gandul ...

traieste !

Dacă e ceva universal valabil, e faptul ca nu stim să ne bucurăm de ceva decât atunci când nu mai e. Oamenii pe care îi avem lângă noi nu ajung să însemne mai mult pe zi ce trece decât în puţine situaţii. Cel mai des, îi înlocuim cu alţii. Când cineva moare, lumea obişnuieşte să-şi facă procese de conştiinţă. Dacă nu am fost acolo când a avut nevoie? Dacă l-am supărat fără motiv? Dacă aş fi ştiut, aş fi petrecut mai mult timp cu el...
Viaţa începe să conteze atunci când te temi cel mai tare că nu o s-o mai ai. Atunci când tortul de ciocolată, apusurile şi alte clişee o să conteze mai puţin decât bucuria de a trăi, atunci vei ştii cu siguranţă sentimentul. Pentru că, în standardele sociale în care ne învârtim, ni se oferă (sau ne oferim noi înşine) prea rar timp să ne bucurăm, timp să visăm şi să medităm la ceea ce contează cu adevărat. Pentru că niciodată o şcoală renumită sau un loc de muncă bun nu o să facă din tine un om realizat, un om de calitate. Atât de greşită viziune să îi blamezi exact pe cei ce nu se supun acestor norme. Viaţa e prea preţioasă ca să o consumăm strict cu obligaţii sau plăceri mărunte. Viaţa nu înseamnă să faci tot ceea ce ştii că trebuie, ci să realizezi asta în felul tău în căutarea fericirii. Pentru că fericirea înseamnă cunoaştere şi viaţa îţi oferă mereu oportunităţi. Pentru că nu e suficient să cunoşti ca să fii fericit. Pentru că trebuie să încerci la fiecare pas înainte să (te) descoperi mai mult, să-ţi creşti curiozitatea, să te pregăteşti să fii surprins. Pentru că doar dacă te miri mereu de bucuria vieţii vei ştii să trăieşti cu adevărat

.:) Si stiu ca Lara e una dintre favoritele tale!:)

what I miss about you...

Si totusi nu te cunosc!

Si totusi, cat de putine

banuiesc despre tine!

Ce stiu eu despre

furtunile din sangele tau?

Si despre nesfarsitele mangaieri

cand ingeri coboara in tine?

Stiu eu cate umbre

de iubite parasite

au si inceput sa albeasca

in inima ta?

Si totusi nu te cunosc,

pe tine nu te pot descrie,

pe tine te pot doar iubi...

I can't change...

Te astept

ca pe o ploaie de primavara

Cu buzele insetate si mainile

intinse de adorare...

  Cateodata,imi dau seama ca ne regasim cu mai mare usurinta in trecut decat in prezent.M-am surprins foarte rar raportandu-ma la viitor...Si chiar atunci cand mi s-a intamplat s-o fac,contururile erau destul de vagi,inconsistente.In schimb, sesizez ca majoritatea subiectelor pe care le abordam in discutiile cu semeni nostri se refera la fapte si intamplari familiare,traversate de regula,de propria experienta. Probabil rationamentele noastre au tendinta de a se sprijini pe argumente solide,explorate ca posibilitati cu ajutorul  gandirii sau verificate practic...

" Ne arde apropiereain ochi cum stam...

Si totusi,tu-mi soptesti: "MIE-ASA DE DOR DE TINE!"

Asa de tainic tu mi-o spui,si dornic

parc-as fi pribeag pe-un alt pamant..."

  Orice noutate care tinde sa distruga structurile fixate anterior si echilibrul,in limitele caruia ne-am obisnuit sa traim, este privita cu reticenta, uneori ignorata in mod deliberat. Ma intreb ce s-ar intampla daca intr-o zi ne-ar dispare memoria si ne-am vedea obligati sa traim doar in prezent si in viitorul mai mult sau mai putin apropiat :)

 Intr-o asemenea perspectiva, disparand elementele de continuitate,legaturile dintre diferitele noastre ipostaze am deveni de la o clipa la alta niste straini pentru noi insine, din ce in ce mai saraci sufleteste...

" -Ce porti in inima si CINE ESTI?

 Mai canta-mi inc-o data

 dorul tau,sa te ascult,

Si clipele sa-mi para niste muguri plini

din care infloresc aievea VESNICII..."

 Ar trebui sa ne consideram fericiti ca,datorita amintirilor,avem oricand la indemana o punte peste timp, ca datorita lor, ne-am deprins sa privim pe deasupra  copacilor pana dincolo de zare...

 :) Probail copaci sunt mai intelepti decat noi...Se pleaca in fata inevitabilului cu un fel de smerenie care ne surprinde.Spre deosebire de ei, noi cartim in fata implacabilului, incapabili sa ne impacam cu un destin omenesc, chiar daca suntem doar trecatori prin viata ca un vis .

Vietile noastre sunt doar o masura a trecerii timpului....Puncteaza din loc in loc VESNICIA...

silent lucidity...

Jumatati de masura,



                        Jumatati de iubire,


Jumatati de speranta


                       Jumatati in…nestire


Asteptari fara margini


                      Jumatati de secunda


Timpul curs in clepsidra


                     Viata mea o scufunda…


Jumatate de viata


                    A trecut fara veste...

SPIN

Port si acum urmele spinilor din iarna aceea in care inflorisera trandafirii si erau singurii vinovati de duelul nostru, simt si acum gustul visinelor din primavara aceea nebuna in care totul era parguit si avea gustul buzelor tale si de azi am gura zdrelita de coaja unui cais parfumat care ma imbia : “Saruta-mi tulpina ca si cum ar fi primul si ultimul sarut!”


Iarta daca parfumul fructelor coapte m-a sedus sau poate gandul la tine sau poate erai Tu, metamorfozat – a cata oara ? – in pomul care m-a imbratisat cu frunzele si cu crengile sale, dar sper ca si tu ai simtit, macar o clipa cat a durat imbratisarea, dorul meu de tine…

Gândul

Gândul care n-are astâmpăr e şiret
A zbughit-o noaptea asta-n pijamale
Cu buline şi cu dungi orizontale
Şi din patru nasturi unu-i desuet

A făcut ocoluri lungi şi a-mpânzit oraşul
Cu rotiri şi linii frânte ce-l susţin
Dar e-un zbor în care-şi prinde pasul
E o pânză de pe tine de satin

Gândul care n-are astâmpăr e şiret
O să te aştepte când cobori din casă
Şi o să-ţi ofere pe un şevalet
Să-ţi înşiri cu mâna viaţa zgomotoasă

Un strain te poate duce in casa din povesti...

Poti sa ametesti de la un sarut! Asa cum poti sa te imbeti golind un pahar de cola. Asa cum iti trec cele mai tari teorii/poezii/fragmente/povesti prin cap cand iubesti sau suferi din dragoste ori cu 10 secunde inainte sa adormi si nu le mai notezi nicaieri crezand ca le tii minte si a doua zi. Nu, le uiti. Asa cum iti gasesti puterea sa te ridici din pat după ce ai plans o noapte-ntreaga cand el te-a parasit. Sau cum, o gura de vin cu nume incitant  poate sa teasa povestea Coculenei pe un razboi cu iz de struguri si casuta de turta dulce...(nu stiu de ce, Coculeana a semanat intotdeaunacu "Tarancuta cu naframa" lui Nicolae Grigorescu,fredonand "Nunuta lui Tudor Gheorghe... 

Poti sa ametesti de la un sarut! Si asta sa fie o stare de lesin in care nu simti ca te prabusesti ci, dimpotriva, te inalti. Te ridici pe varfuri, intinzi bratele, perfect drepte si inainte sa poti sa te gandesti sa te lauzi cu asta sa incepi sa zbori. Un zbor aparte. Nevazuta de nimeni sa plutesti in vazduhuri virgine de unde revii incarcata de simtiri care iti erau straine.

Mai palpaie un vreasc in semineu

O amintire arde printre ganduri

De m-ai iubi as fi chiar Eu,

Asa, cararea-i ratacita printre…randuri.

Noapte buna visatori fara speranta! Nu mai pierdeti noptile citind despre o iubire neintamplata…

Flaş

Pe-o mână sihastră
Cu riduri amprente
Licheni înviară
Pietriţi
Dară flori repetente
Muiară
Moşind
Oberlicht

Mâna un smoc de garofiţe îi şuvoieşte
În poză galbenă
Tinereţe
Cerşeşte triumfă, copila

O ţigară aprind
Într-un smârc
Îmi legaşi prinse gânduri
Camarila

curgere

Dintre limbile Pamantului pe care le cunosti, asta mi-a ramas de la tine si nu doar pentru ziua de azi;

sarutul marii nu este sarat; este asa cum m-ai invatat: primavaratec, furtunos, catilefelat, vijelios, dulce, colorat si viu;

mi-ai iubit sufletul si ti l-am dăruit intreg

acum iti simt eu sufletul impietrit în mine..

Atingerea se topeste in dorul ars de atata timp... Curgem unul in altul si ametim... Manile ne prind in roata... Roata isi face un singur miez. O singura inima ... Vartejul ce suntem urca spre trandafirii cerului. Trecand prin straturi de aer dulce si inmiresmat, te sorb... Iasomie si trandafir...

M-ai invatat acum randuri de sute de ani dulceata inimii. De-atunci stiu. De-atunci a ramas cea mai dulce dulceata. Si pieptul tau, cel mai dulce reazem si loc de stat si simtit...

Din cand in cand mi-e dat sa regasesc o clipa asta, pe nisip sau pe iarba. Din cand in cand vii ca zefir sau ca briza.

Si o data la sute de ani ne gasim. Iata, data asta a venit.

Urcand printre nori, mai sus, tot mai sus, privim campurile noastre, si lumina alearga in margine tot mai lata prinzand case si pomi si ape, daruind locurilor stralucirea zilei ce incepe.

Pe masura ce zorii se sting topiti in focul zilei, urcam in vartej, sorbiti catre Soare...

Stiu ca atunci cand voi inchide ochii poarta se va inchide iar... Abia clipesc, cu ochii in ochii tai. Si privim unul in altul, cautandu-ne vietile traite atata timp... Ne vedem umblatul prin lumi si cercurile prinse si desprinse. Atatea vechi si noi incercari... Aripi, aripi ne-au facut ele, aripi crescute pe marginea ranii cusuta cu fir de par argintat.

Stiu ca de la tine mi-au venit in varfurile degetelor firele de argint, cand imi era sa cos si sa inchid... De la mine ai firele tale de argint care ti-au scris povestile pe trup...

Doar in inimi am cusut noi altfel. Pentru inimi ne-au fost ochii...

Acum ne sorbim in priviri si curgem cat putem unul in altul... Oricat de mari ar fi inimile, ele stiu sa se umple.

Si iata ca se aseaza bland in ele toata curgerea, toate vieile noastre.

Ne-am spus tot... Povestile au tacut si lacrima cursa unul in altul s-a prelins in toate alcatuirile noastre.

In ultimul tremur al ei, in ultima invartire a rotii ce suntem, ochii tresar si, prea pline, pleoapele cad...

Si atunci poarta se inchide. Lumile se desfasoara una din alta si din una suntem iarasi doi... Peste campii mai lunecam o vreme... Fluturul lin al degetelor tine tremurul inimii...

Se vor naste iar sute de ani pana la revedere...

Doar daca...

E timpul in care zorii sfarsesc in lumina zilei. Pe marginea clipei am putea... am putea oare?

Da... Ramane un loc in care sa fim impreuna, sfidand si poarta si timpul.

Privim iar unul in altul si tragem de marginea clipei. Marginea taie, timpul se razvrateste si-si porneste furtunile... Mainile strang si pe ultima clipire a clipei ne strangem unul in altul. Unul poate curge mai usor si mai repde. Suflam o data... o singura bataie de inima...

Marginea clipei cade. Pe sub poarta ce se inchide, sageata se arunca in miezul de Soare...

Se spune ca Soarele e orbitor.

Nu ne mai trebuie ochi...

.

Întâmplător

De strig odată oh nici puful n-o clinti
Zeei mele de la amiazi zi
Îmi înecă timpul în dohan albastru ea
În braţe arse amurgite în peltea

Dumnezeu bea vin roşu
Şi ploaie îi curgea din barbă printre nori
Din zână mi-au rămas nişte fiori
Movii, întâmplători
Dacă mă rog la ea
E c-am rămas doar eu şi Moşu

Te iubesc
Ca pe-o plăcintă de mere răcită
Ca pe-o sechelă pusă la mojar
De-ţi lutuiesc
Obraz pojar

Zborul nu doare;ci lipsa lui....

Aseaza-te aici, zburatorule!

Pe palma, daca vrei sa te mangai, pe spinarea mea daca vrei sa mergi si nu mai poti...
Candva, am invatat zborul...Si stii?
ZBORUL NU DOARE.CI LIPSA LUI....
In timp, din copila ne-buna de nimic s-a destramat totul si s-a dus pe apa.
A ramas arsura de soare, bataia de ploaie, slefuirea de vant...
Mi-s dragi toate astea.


Moale de era drumul, ramaneam acolo, in noroi.

Asa, piatra s-a pus sub picior si am putut merge.


Mai buna o piatra, o treapta, decat moliciunea si adancul noroiului.


Mai bine zdrelit decat scufundat...

Ma uit la aripile cate unuia si imi cer iertare pentru zborurile nefacute.
Aripile mele, aripile lor...
Suntem atat de legati unii de altii, desi pasim ca si singuri...
Aripa unuia tine pe a altuia. Ori o trage in sus, ori o da in jos...
Zicea odata femeia aia frumoasa ca unul paseste pentru mai multi.
Asa e. Dar paseste nu doar in sus...
De aia imi cer iertare aripilor mele, ca nu le-am cinstit prin curajul aruncarii in gol
Ele stiu ca pot sa zboare, eu nu... ori nu am crezut.
Eiii, dar acuma...
Acum iar stau pe marginea stancii, aici, in varf.
Ma tot misc, ma tot umflu in pene, incercand sa aman. Stiu ca-i o prostie, dar inca nu-mi cred de tot desfasurarii aripilor mele.


Of, Doamne, nici cand vad?


Stii Tu bine...
Eu... eu nu mai vreau sa stiu.
Vreau doar sa zbor.

DOAR PENTRU TINE!

Draga mea,am sa incep cu un citat:) DOAR PENTRU TINE!



Lumea este asa cum o visezi.

Visul este tot - visul din stare de veghe cat si cel din somn, viziunile despre cine suntem si incotro vrem sa ne indreptam. Ne afecteaza toate aspectele din viata, fie ca recunoastem sau nu. Odata ce intelegi asta esti intr-o pozitie in care poti incepe sa misti energia. Atunci se produce schimbarea de forme."
Spus-a asta Domnia Sa JOHN PERKINS in "SCHIMBARE DE FORME"
KEEP DREAM!

Zburatacitorul

M-am nascut azi, dintr-un alt fâlfâl. O să-mi lepăd amintirile aici, sub pană anemică. O să prevăd cum a fost, din nimicul care îmi albăstreşte cerul. O să-mi mângâi odraslele, barbarii. O să-mi ucid hingherul. Cateodată voi mirosi bine. A pustie şi-a comă. Altădată rău, realistic, cu noimă. Te voi iubi, crunto, dacă stai departe, oacheşă neagră, nemtudomă.

M-am hotarat sa nu mai fiu asa de egoista. Sa nu ma mai bucur de una singura. Sau doar cu cativa tovarasi de drum.

M-am hotarat sa umplu muntele cu mergatori si zburatori.
Stiu, stiu... ce m-am hotarat eu e deja hotarat de ei. Stiu, eu sunt doar Povestitorul. Si nici macar unul adevarat, un ucenic de Povestitor...
Dar... "to teach is to learn", zice Cursul in Miracole.


Asa ca invat impreuna cu altii, pasitul.( Am invitat cativa prieteni sa posteze pe paginile acestui blog ganduri si simtiri...povesti...viata ...frumusete....
Exista doar doua moduri de a-ti trai viata. Prima este ca si cum nimic nu este miraculos. A doua este ca si cum totul este miraculos.( Albert Einstein)  Sa pasim in viata...sa pasim in frumusete...nu ,nu e un curs...
. Este o experienta.

Nu contine invataturi  Contine stari si miscari
Deschide iesirea din ne-simtire Inchide ochii si "tace mintea"
                                                Cine lucreaza?
                                                             Sunetul
                                                                   Trupul
                                                 Cine se misca?
                                                                Simturile
                                                                            Emotiile

                                                 Cine vorbeste?
                                                               Tacerea
                                                                           Inima

                                                  Ce se petrece?

                                                              Intalnirea cu noi inSine

                                                                        Atingerea sunetului

                                                                                         ... traite de fiecare

                                                 Cum?

                                                        Muzica si cuvinte
                                                                   Atingere si mangaiere

                                                De ce?

                                                          Pentru A VEDEA

                                                 Ce?

                                                        FRUMUSETEA

INIMA

In fata acestui altar pasesc in liniste...

As fi mers in genunchi, dar se cere pas lin si lunecat...

Umbra a pasului, lumina a pasului...

Lumina a umbrei...

Si cununa de raze a fruntii inaltata, dreapta...

In aplecare nu mi-e fruntea ci-s ochii. Ochii s-au plecat...

Privesc urmele mele de mai demult

Cand am mai venit aici...

Ti-am adus, Inima, atatea, sa te umplu...

Nu m-am uitat prea mult la tine pe-atunci

Doar la umbrele si durerile mele

Pe care ti le-am adus tie, ca erai mare si intrau, incapeau, oricate as fi adus...

Lumina a venit mai tarziu. Mult mai tarziu.

Cu mainile pline, cu gura plina, cu ochii plini de lumina am venit...

Am venit asa cu ele, sa ti le dau.

Dar era prea mult. Oricat de mare ai fi fost, era mult.

Nu de loc era lipsa, nu de loc...

Ci de imbratisare.

Toate cele dinainte se cereau cinstite, iubite si imbratisate.

La fel ca lumina.

Am lasat lumina din palme, din gura si din ochi, jos... langa altarul acesta care esti tu, Inima...

Si am intrat in tine privind larg, cu bratele deschise, imbratisand si iubind umbrele: frici, dureri, plansete, ura, cantar, insingurare, rusine si tradare, mila, pierdere, jale... multe, multe de tot...

Le-am privit si le-am primit cu drag. Apoi, sufland peste umarul drept, peste umarul stang, in sus si in jos, le-am dat drumul sa iasa si sa se topeasca in lumina Soarelui.

Pe masura ce ele se aripau in lumina, am privit lacasul tau. Acest altar care esti tu, Inima...

Coborate si urcate in tine: Soarele si Luna, Cerul si Pamantul...

Si toata lumea... In tine, Inima...

Mi-am luat apoi toata lumina si in mijlocul tau am dansat, lasand-o sa-si curga razele in tine.

Acum e bine.

Data viitoare iti aduc curcubee... :)

back to ...LIFE

Unii oameni traiesc, sunt vii. Unii nu. Unii doar umbresc propria umbra...

Si totusi... Acolo in adanc... in umbra... In conul acela adanc, undeva, in miez, colcaie viata. Misca, misca, misca.

Desi umbra e mare, acoperind ochii. In somn, acolo, in somn... misca tarat, ingropata, adancit, cautat... Racaie, racaie viata sa iasa. Cutitul durerii, desi pare arma uciderii, e datator de viata cand taie. Cand taie umbra. Sa iasa din ea, sangerat, inca viu, inca miscand, inca miscat, inca palpitand, miezul de om.

Unii nu. Unii nu. Unii inca dorm...

Unii sunt taiati de lumina, ferfenititi, jupuiti. Cauta adanc cu ciocul in ei. Orbi inca, dar catand inauntru izvorul si lumina propriei vieti... Bate adanc inauntru pumnul vietii... Tipa adanc: lasa-ma! LASA-MA SA IES!

Cazut in genunchi mai intai, apoi intins la pamant, omul cauta... Se cauta pe el. Acolo, in cuvantul ce-l doare, pe dinauntru...

In izvorul acela al suferintei, acolo e si viata. Inca simte, inca e viu, desi aproape ca l-a umplut atat de dureroasa durerea, incat nu mai vrea nici sa simta. Pe dinauntru insa, pumnul-pumnal al vietii sfasie.

Sunt aici ca sa traiesc. Nu sa mor orbeste, orbesc...

Nu mai stiu poate cum e sa fii viu, dar vreau.

VREAU.

VREAU SA TRAIESC.

Nu mai inghit cuvinte. Le dau afara. Le scuip. Le scuip, ca daca n-o fac acum, ele ma sufoca si ma omoara. Atat cat mai pot, simt si scot...

Si iese. Iese otrava. Neputinta. Furia. Ne-iubirea, ne-dorinta, ne-simtirea, "trebuie" si mama lui "trebuie", "nu pot" si "nu stiu" si "nu vreau" si rusine si ura si lanturi si sete si foame si micime si "nu mai vreaaaau"! Si toate zidurile se rup. Si rup in mine, si doare, dar bag ciocul adanc si ma rup si ma sfasii si ma frang... Si urlu in fine, afara din mine.

Rup si ies prin umbra. Prin straturile carate de zeci de ani. Rup si ies prin piele.

Misc mainile, desfac pieptul, las inima sa bata la vedere. Si atunci ochii vad.

DA. Asta e. Pot sa simt. Pot vedea.

Imi vad inima. Am ajuns in in sfarsit la ea. Inca suflu. Sunt om. Misca viata in mine si ma misca. Incotro vrea ea. Ma agat, ma gat de firul asta... Curge, curge suflarea, ajunge in sange si-i da foc... Arde. Tot. Toata zgura. Toata frica si toata ura. Si neputinta. Si ne-fiinta.

Ma urc pe mine, in propriul varf. Ma vad asa cum sunt, mare, cat tot, cat totul pamant. Mi-e bine in mine, iesit din piele, din carne si oase. Nu, nu-i nevoie nimic. Nu mai doare. Nu mai are ce. Nimic nu ma mai tine, nu ma mai leaga, nu ma mai coase. Cum poti sa tii vantul? Ori raza? Ori suflarea pamantului?

Asta sunt aici, in varf... Ma uit in jos si vad tot. Si pe mine, inca deschisa, pana la os... Imi vad viata cum misca si se invarte odata cu planeta asta. Pana si ea e mica, pana si ea...

Asa. Mi-am ales o stea. Sa respir impreuna cu ea. Si cu aia. Si cu ailalta. Si cu soarele si cu luna.

Ma minunez si nu prea. Nu-i mare scofala sa fii om. Doar asta-i firescul! Si totusi, ce departe am fost!

In sfarsit, nu ma mai tarasc... Ce bine mi se aseaza piciorul pe pamant. Gol. Ud. Fierbinte sau rece. E bine in tot felul.

Ma privesc, ma pipai, merg iara. Si vad. Vad lumea cu adevarat intaia oara.

Nu-mi spune nimeni, nici eu, cine sunt.

Nu am nume. Poti sa-mi spui nor. Sau apa. Sau pamant. Sau cum vrei. Oricum, nici aia nu sunt. Doar o picatura din mine vei prinde.

Ma asez sa simt iarba. Rece, uda. A plouat azi-noapte. O simt. Sunt vie si simt.

Ma uit la palmele mele cele noi. Sunt totusi tot alea. Uite si taietura asta mai veche, de cand imi zburasem un pic din buricul degetului.

Nu s-a schimbat mare lucru. Tot carnea aia. Dar fara nume. Fara chip. Azi un fel, maine altul... Ce conteaza?

Ma ridic, imi pun un picior in fata altuia. Merg. Invat sa merg cu ochii deschisi, vazand lumea pana in adancul burtii ei uriase. Si pana la steaua aia. Si aia. Si ailalta.

Si se invarte tot si se misca.

Ma urc pe dealul asta, ma prind pe mine intre palme, ma pipai iar sa ma simt, si dansez. Urlu si topai si dansez de bucurie. Sunt vie! E al naibii de bine! Sunt vie!

Paispe milioane si inca pe-atat si inca... Atatea pot sa fac. Ori sa stau si sa tac. Sau sa marai. Sa carai. Sa dau cu pietre in toate lacurile si marile si oceanele lumii.

Ma uit departe in zare. Hm... Sa le zic alora, de la o sutacincizecisitrei de kilometri, ca-i vad cum se pupa, acolo in iarba? Poate o sa le zic, cand o sa le ajung la ureche... O sa le zic ca-mi place de ei. Si o sa le dau niste muzica, sa danseze, daca au chef.

Pana una-alta, ma asez aici sa mananc niste seminte de floarea soarelui.

Cu burta in sus, cu ochii in soare.

Haaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!

din lumina....

Am intalnit de-a lungul vietii  diferite persoane care mi s-au parut familiare. Din prima clipa in care le-am cunoscut, am simtit o apropiere instinctiva fata de ele, ca si cum le-as fi recunoscut, desi nu stiam de unde provine acest sentiment.
 Imi dadeam seama ca mi-au fost trimise in cale cu un scop precis si ca am avut dintotdeauna legaturi speciale de prietenie cu ele.In decursul vietii am intalnit pe cineva care imi spunea ca ,atata timp cat imi va lipsi cunoasterea pura,cel ma bine e sa nu judec niciodata pe altcineva.Incerc sa n-o fac,pe cat posibil...la fel si cum imi spunea sa iau exemplu surzilor-fata lor e mereu senina senina si zambitoare pt ca nu aud forfota ,intrigile,clevetirile celor de langa ei...sa nu vrei sa auzi-e mai bine decat sa fii surd ...
Intalnim adesea pe strada cate un betiv adormit pe o margine de trotuar.Majoritatea il privim cu dispret...nu-l putem judeca decat dupa infatisarea sa exterioara.de multe ori m-am intrebat:daca un asa betiv,e,de fapt, un barbat maret si plin de lumina?
Poate  Iubirea emana din intreaga lui fiinta. Posibil sa fie foarte iubit in ceruri. Aceasta mare fiinta spirituala s-a intrupat pe Pamant cu intentia sa isi ajute un prieten de care era foarte apropiat din punct de vedere spiritual.(cunosc cel putin o persoana care care ar rade fara tagada la divagatiile mele pe tema asta,la fel cum,am intalnit si betivi superiori multora dintre noi la nivel spiritual...Judecati(-ma) cum vreti!:)

 Si eu m-am facut vinovata pe Pamant de acest tip de judecata pripita, evaluandu-i pe ceilalti in functie de bogatia lor sau de alte capacitati exterioare. Si mi-am dat seama cat de nedreapta am fost, intrucat nu stiam nimic despre viata lor, dar mai ales despre spiritul lor.

Cu totii avem nevoi, nu doar saracii, si cu totii am facut un legamant in lumea spirituala sa ne ajutam unii pe ceilalti. Din pacate, atat timp cat ne aflam pe Pamant, noi uitam de legamantul facut si avem tendinta sa cadem prada egoismului. De aceea, ne sunt trimisi ingeri, sub chipul unor oameni, care sa ne stimuleze sa ne aducem aminte si sa ne indeplinim aceste legaminte. Noi nu ii recunoastem, pentru ca ne apar ca niste oameni obisnuiti. Cert este insa ca ei ne insotesc mult mai frecvent decat am putea crede.
Asadar, lectia pe care e bine sa o invatam de aici: sa ajungem singuri la concluzia ca oamenii saraci sunt la fel de demni de stima si de pretuirea noastra, ca si cei bogati. Sa ii acceptam pe toti ceilalti, inclusiv pe cei diferiti de noi. Absolut toti oamenii merita iubirea si bunatatea noastra.
Nu avem dreptul de a fi intoleranti, plictisiti sau maniosi fata de nimeni. Nu avem dreptul de a-i privi de sus sau de a-i condamna in sinea noastra. Singurul lucru pe care il luam cu noi din aceasta viata este binele pe care l-am facut celor din jurul nostru.
Am inteles cu aceasta ocazie ca toate faptele noastre bune si cuvintele amabile pe care le-am adresat celor din jur se vor intoarce asupra noastra insutite, binecuvantandu-ne viata. Adevarata noastra putere salasluieste in bunatatea si caritatea noastra."

Materialismul exacerbat intra doar in zona acceptarii, ca fiind posibil pentru anumite fiinte,adecvat nivelului la care se afla ca Stare de Constienta de SINE. Deci,nu e subiectul preferat de interes in dialogul in doi..... Cunoasterea diversitatii sub care se manifesta VIATA si intelegerea prin experimentare a ceea ce inseamna VIATA ma duce direct la dorinta de a trai frumos intr o relatie cu o mie in sensuri complete si complexe. IMI DORESC INTOTDEAUNA SA CUNOSC OAMENI CARE SA FIE DESCHISI LA DIALOG INTERACTIV, SURSA DE CUNOASTERE RECIPROCA...

en passant...

                 Rani cicatrizate de timp, legate cu fire de plumb, durere abstracta pictata de un filosof nebun, dar care mai e si pictor, pe trupul gol, invelit numai de razele lunii.

                 Picaturi de ceara curse din lumanare pe un pat de nisip, e doar noaptea care cauta ziua fara a sti ca aceasta e in agonie si zace undeva departe.

                Incertitudine cazuta intr-un mare neant si speranta desarta cazuta in pacat, ce izolare de lume, ce joc de-a ascunselea cu tine insuti, te cauti si nu te mai gasesti, ascunzatoarea ta e mult prea neutra.

                Un strigat interior inabusit cu o perna, ucis de tacere si aruncat undeva intr-un rarunchi, fara a mai dori sa fie vreodata cercetat.

               Rauri de iluzii doboara fruntea, lasa urme adanci, scriu istorii, mint totul, sterg amintiri, lasa dezamagiri si apoi se retrag, cand e prea tarziu, cand din ceea ce era ramane doar o ruina.

              Infloresc niste muguri in inima, dar ingheata, sunt sortiti mortii, sunt dati pieirii, ce trist, caci nu vor mai fi roade, doar cateva ramuri uscate si lovite de cate un esec, putrede.

             Asa-zise simtiri si sentimente care nu mai stiu cum sa prinda o forma intr-o societate manipulata, cangrenata de o decadere, induc stari de crunte dezamagiri, lupte cu tine, cu asteptarile tale si cu ceea ce mai vrei sa fii, sa ramai ferit de efectele de turma, deja deschizi ochii si privesti sfarsitul.

            Un cumplit declin, surprins cu zambetul inclestat in colturile gurii…

Timpul, da el, nu le mai rezolva pe toate, asteapta un restart, o noua baterie pentru a mai putea sa o ia de la capat.

again

Mi-ar fi mai usor sa fug, dar nu am curaj, nu mai intru in jocul nimanui, regulile sunt murdare si eu nu mai pot sa duc nimic, am obosit si m-am imbolnavit, privesc dezanadejdea si intind mainile catre ea, sper sa ma ia usor departe, macar daca plang, lupii sa nu imi vada lacrimile care cad. Urletul din mine iese la suprafata, imi dau jos masca, si da, vedeti sunt om. Ce curios poate vi se pare ca am reusit sa fac visele sa se sinucida, nu ma credeati in stare, nici eu nu credeam ca pot, dar vad ca am forte intunecate in mine. Cate clisee, incerc sa le ocolesc si sa imi sorb cafeau mai departe, si privesc catre o poza, eram copil si zambeam, lumea era toata a mea, si eu eram toata a soarelui. Imi impreunam mainile, reci, si imi inaltam privirea, mai vroiam o zi in care sa raman in acea inocenta invelita cu ciocolata alba. Simteam parfumul florilor care, in amurgul serii, ma imbata si ma facea sa imbratisez cerul cat era el de mare. Am invatat sa ma autodistrug, e o cale usoara de a te dedica suferintei, ramai mai intai fara zambet, apoi te privesti in oglinda si vezi ca ai un trup monoton si gol, si da, aia esti tu. Nu am refugii, caci ma indepartez de toate, nu am un loc in care sa simt ca e al meu unde sa simt fericirea pana in cel mai mic os.[...] Ma trezesc, ma dezmortesc ca dintr-un cosmar ce se intampla in fiecare zi, imi iau alte haine si fac un dus rece prin roua diminetii, imi dau seama ca inca sunt un copil si ca visele nu au murit, revin la varsta imaturitatii si stau cocotata pe creanga bradului care ma face sa zbor…direct jos. Iar la realitate, incepe sa ma doara capul, e cam dureros contactul direct cu solul. Un cucui si o bucata de gheata, acum am ce griji sa imi fac, dar ce pacat ca asta e iar imaginatie. De fapt, totul e imaginatie, eu nu fac decat sa scriu ce imi dicteaza o melodie data pe repeat undeva in niste casti, nu, deci nu descriu starile mele…caci eu nu sunt ceea ce vor unii sa creada ca pot citi, eu sunt altceva, nu sunt nici un cuvant si nici o propozitie. Acum e noapte si privesc pe geam stelele, nu imi pun dorinte, las doar timpul sa decida…”.

PARADOX

“Ce e tristetea si care e cauza ei? Ei bine, raspunsul este paradoxal – cauza tristetii este bucuria insasi! De fapt Tristetea este intotdeauna un raspuns la Fericire… sau altfel spus Fericirea are semn de intrebare la sfarsit… De fapt e mult mai simplu. Radacinile Tristetii sunt adanc infipte in experienta Fericirii. Nu am putea simti Tristetea daca nu am parcurs mai intai opusul ei, adica, Fericirea. Este un sens unic intre cele doua. Mai mult de atat, aceste doua simtaminte nu pot exista de sine statator. Esti trist pentru ca te gandesti ca ai fi putut fi fericit (ca altii din jurul tau de ex.) sau esti trist pentru ca ti-aduci aminte momentele de fericire pe care nu le mai ai în acel moment.
Cele doua notiuni Fericire si Tristete sunt inseparabile – si una o hraneste pe cealalta. Partea buna a lucrurilor e ca tristetea lasa loc fericirii oricand si asta e farmecul jocului pana la urma… nu-i asa? Nu uitam niciodata ca intotdeauna cand suntem f. fericiti… intr-o buna zi vom simti si reversul medaliei. Face parte din natura lucrurilor. Asa e normal sa fie. Si cum altfel? Fericire în joc piramidal înseamna PLICTIS ABSOLUT – sau ABIS al sufletului.
De fapt suntem tristi pentru ca am fost odata fericiti ! DAMN IT! Iar fericire vesnica nu exista. Tristetea este gaselnita DEMIURGULUI pentru a echilibra balanta fericirii.”


Nu-i asa ca e foarte interesant cum este randuita lumea asta… ?


Ma gandesc ca e normal sa simtim tristete. Ar fi anormal inversul. Aceste lucruri trebuie lasata sa iasa din noi . Nu sunt cai unice. FIecare o poate face in vreun fel. . Precum scriam zilele trecute… nelinistile, macinarile sunt motorul vietii noastre, trist vesel cum e… asa este viata. Trebuie luata ca atare.

goluri...alandala

Cu crengi,fara crengi.

Cu diacritice, fara diacritice.
Cu Cola, fara cafea.
Cu prieteni,fara timp de ei.
Cu probleme, fara chef de probleme.
Cu stabilitate, fara energie.
Cu forma, fara fond.
Cu iubire, fara prezenta.
Cu dor, fara iubire.
Cu tampenii fara logica.
Cu toamna, fara ploi.
Cu frunze fara copaci.
Cu stima,fara respect.
Cu nebunie, fara tradari.
Cu Nor, fara Soare.
Cu masina, fara vacanta.
Cu albastru, fara alb.
Cu alb,fara verde.
Cu ganduri fara tinta,
Cu randuri, fara rima
Cu algoritmi fara bucle infinite
Cu drag. Fara altceva.
Cu sentiment. Fara... ?
Cu iaurt, fara cirese.
Cu casa, fara casa.
Cu familie, fara fericire.
Cu pasiune, fara scop.
Cu atentie, fara traverse.
Cu bilet, fara destinatie.
Cu flori, fara foi.
Cu-get, fara sa vreau.
Cu nimeni, fara toti.
Cu un zambet fara noima.
Dulce, fara zahar
Cu 345 de ore in urma,fara ecou(rece).
Cu ECOU, fara RECE.
Cu aldin,fara cursiv.
Cu muzica, fara cuvinte.
Cu aroma de scortisoara, fara magnolii
Cu magnolii, fara venin.
Cu venin, fara magnolii. - niciodata!
Cu cap, fara cap - asta apropos de jeux d`enfants:)
Cu obisnuinta, fara razboaie.
Cu nepasari, fara nevoi.
Cu singuratate, fara agorafobii.
Cu talent fara timiditate.
Cu popcorn fara filme tampite.
Cu decizii fara aparente tampite
Cu chestii tampite fara chestii tampite
Cu lipsa de timp, fara spatiu pentru timp.
Cu lipsa de spatiu, fara prea mult timp.
Cu promisiuni - fara sa ma repet.
Cu alte cele anxietati - fara coji de portocale
Cu toamne tarzii,fara copaci.
Cu dor de toamne, fara toamne
Cu talpi goale, fara asfalt.
Cu portofelul plin de bonuri- fara lipsa de bani.
Cu sufletul plin de vise fara culori
Cu esente subrede, fara stalpi de sustinere
Cu pante, fara calcule
Cu trepte fara contratrepte
Cu lungimi si hasuri, fara note sau credite
Cu  facultate, fara diploma
Cu cascat fara perna
Cu asteptari fara riscuri - ha ha ha.
Cu crengi. Fara crengi.


Cu dezinvoltura, fara pudicul zambet.

Cel mai important om...

Ca o dovada a faptului ca putine lucruri sunt intamplatoare pe lumea asta, astazi am intrat pentru prima data pe un sit,unde am dat peste niste versuri impresionante si...halucinant, mai ales prin simplitatea dezarmanta. Mi-au trecut prin fata ochilor puzderie de amintiri legate de parinti, unele dintre ele avand iz de fotografie ingalbenita. La vremea cand se intamplau cele pe care eu mi le aminteam nu banuiam nimic din ceea ce avea sa urmeze. La fel ca un fulg in furtuna.
Acum, adunam viitoarele amintiri ingalbenite de timp, dar intre timp, pomenim numele celor care ne-au dat si noua un nume. Aprindem lumanari pentru ca bezna in care s-au afundat sa nu fie atotputernica.
Viata este frumoasa tocmai pentru ca nu stim ce ne pregateste. Cel mai probabil, daca am sti, nu am mai putea trai. Insa avem nevoie sa ne amintim, macar din timp in timp.
Tocmai din acest motiv, sacrificati cateva secunde pentru a va gandi la tata, un necunoscut, asa cum face si eu atunci cand vine vorba despre "TATA",sau copilul meu despre "bunicul"
Update: Pentru ca suferinta unui om drag care mi-a fost alaturi in fiece clipa de cad tata a plecat sa -si implineasca alte sarcini in fata Domnului...suferinta care nu trebuie sa ramana in sertarul ignorantei,nepasarii sau indiferentei...Omul care mi-a fost sprijin -moral,material,care mi-a fost calauza,care mi-a fost sprijin ,care,la un moment dat din viata mea era ...CEL MAI IMPORTANT OM.Tintuit la pat fiind,incerc sa intuiesc macar catevadin gandurile sale...chinuite de neputinta,acum cand e ste total dependent de ceilalti...Ma intreb ce sunt eu ,acum ,pentru el...Cu siguranta...eu,cea pe care a tinut-o in brate din prima zi a vietii-sunt cel mai important om pentru el...Imi spune asta doar cu ochii care mai pot vorbi...doar prin strangerea de mana simt cat reprezint pentru el...lacrimile...nu-s de ajuns...
Of... Tata...
Tacerea ultimei toamne...


Cutitul durerii infipt in piept...
Disperarea isi canta mut
Simfonia nescrisa pe vreo partitura,
Stai sub ghilotina vietii
Si razi
Fara sa intuiesti cat de brusc
Se poate termina totul...
Lumea merge inainte,
Dar a-ti coase sufletul
Este imposibil
Si atunci iti strangi durerea la piept,
O saruti pe obraji,
O mangai ca pe o iubita,
O inviti la dans prin fumul lumanarilor...
Mars funebru al inimii,
Cu batai de clopot alcatuit
Din toate cuvintele nespuse,
Regretul ca n-ai fost mai mult
Alaturi de acela care s-a retras în tacere
Pentru ca nu cumva sa deranjeze...
S-a dus sus, acolo de unde te vede mai bine
Şi iti urmareste fiecare pas
Cu ochi de tata
Care nu ti-a dat niciodată o palma.
Intreba doar ce mai faci
Si apoi spunea sa ai grija
Fiindca el este bine,
Inghitind amintirile tineretii
Impreuna cu medicamentele,
Din ce in ce mai multe...
Tu erai cel mai important, fiule,
Tu erai cea mai importanta, fiica,
Chiar si atunci cand inima obosea
Si refuza sa mai pulseze
Printre frunzele ruginite
Ale ultimei toamne...

umbra

Candva ,  am vazut un interviu cu Johnny Raducanu , mare iubitor de Nichita. A primit intrebarea- ce ar fi facut poetul in aceste zile , atat de negre- intrebarea se referea la situatia politica. Raspunsul a venit imediat, fara tagada- ar fi murit. Tanara a facut ochii mari. Si el a completat- ar fi gasit o cale sa moara.


CANTEC  de Nichita Stanescu


Tu ai un fel de paradis al tau
in care nu se spun cuvinte.
Uneori se misca dintr-un brat
si cateva frunze iti cad inainte.


      Cu ovalul fetei se sta inclinat
      spre o lumina venind dintr-o parte
      cu mult galben in ea si multa lene,
     cu trambuline pentru saritorii in moarte.


Tu ai un fel al tau senin
de-a ridica orasele ca norii,
si de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud, a orei,
cand cerul devine nou si rece
si harta serii fara margini,
si-abia mai pot ramane-n viata
mai respirand, cu ochii lungi, imagini.

O,temps...

Candva, m-a impresionat un gand al lui C.Hogas ".....si potecile , ca orice lucru in lumea asta, trebuiau sa aiba, pana la urma , un capat si un sfarsit.."

Ideea este rupta dintr-un context amplu. Il retin , aproape in intregime , dar nu despre el este acum vorba..
Am descoperit cugetarea , nu in timpul  lecturii  textului integral , ci , asa , fara legatura cu preocuparea scriitorului de a aborda o anume tema .
Mesajul acestei propozitii ascunde ceva real , dar imposibil de luat in seama la tot pasul. De cate ori mi-a venit in minte , am diferentiat, dar am si apropiat cele doua componente: potecile si lucrurile-toate au , pana la urma , un capat si un sfarsit.


Pot deschide si o paranteza: imi plac , din copilarie, potecile ; au ceva tainic , mai ales cele care se strecoara discret printre lanuri, vara si toamna.
Cand le-am descoperit , ele erau reperele unui spatiu curat, ce tinea de "capatul "la care urma sa ajung-casa bunicilor materni.


In dimineata asta , citind din 'Convorbiri cu Octavian Paler", despre timp si despre abordarea lui , in diversele etape ale vietii, am gasit ceva , care m-a trimis , pe ocolite , ca o poteca , cu apucaturi viclene, la textul lui Hogas , dar si la un gand intepator, care nu-mi da pace- la diferenta dintre"un sfarsit " si sfarsitul".
Cred ca-mi dorisem sa strunesc timpul , adunand intr-o camaruta de mansarda un crampei de viata : un mic birou de lucru , partas la emotii si la bucurii , de la bastonase si citirea pe silabe-Ana are mere-pana la integrale si matrice , notite , caiete si desene , o chiatara , o harta , un portret , cateva postere , un penar , in care ramasese uitata sugativa de la primul examen important ..


Intr-o clipa , n-au mai fost..






..si daca ar fi sa gasesc un posibil raspuns la intrebarea de ce?, ar aparea alta si alta....