Daca e ceva universal valabil, e faptul ca nu stim sa ne bucuram de ceva decat atunci cand nu mai e. Oamenii pe care ii avem langa noi nu ajung sa insemne mai mult pe zi ce trece decat in putine situatii. Cel mai des, ii inlocuim cu altii. Cand cineva moare, lumea obisnuieste sa-si faca procese de constiinta. Daca nu am fost acolo cand a avut nevoie? Daca l-am suparat fara motiv? Daca as fi stiut, as fi petrecut mai mult timp cu el...
Viata incepe sa conteze atunci cand te temi cel mai tare ca nu o s-o mai ai. Atunci cand tortul de ciocolata, apusurile si alte clisee or sa conteze mai putin decat bucuria de a trai, atunci vei sti cu siguranta sentimentul. Pentru ca, in standardele sociale in care ne invartim, ni se ofera (sau ne oferim noi insine) prea rar timp sa ne bucuram, timp sa visam si sa meditam la ceea ce conteaza cu adevarat. Pentru ca niciodata o scoala renumita sau un loc de munca bun nu o sa faca din tine un om realizat, un om de calitate. Atat de gresita viziune sa ii blamezi exact pe cei ce nu se supun acestor norme. Viata e prea pretioasa ca sa o consumam strict cu obligatii sau placeri marunte. Viata nu inseamna sa faci tot ceea ce stii ca trebuie, ci sa realizezi asta in felul tau in cautarea fericirii. Pentru ca fericirea inseamna cunoastere si viata iti ofera mereu oportunitati. Pentru ca nu e suficient sa cunosti ca sa fii fericit. Pentru ca trebuie sa incerci la fiecare pas inainte sa (te) descoperi mai mult, sa-ti cresti curiozitatea, sa te pregatesti sa fii surprins. Pentru ca doar daca te miri mereu de bucuria vietii vei stii sa traiesti cu adevarat.
Scriu. Scriu pentru ca doar scriind pot intelege si accepta ceea ce se intampla in viata mea marunta. Pentru ca am nevoie sa spun lucrurilor pe nume pentru a putea merge mai departe. Pentru ca nu pot lasa intamplari importante din mine sa treaca neobservate, oricat de neplacut si dureros ar putea parea. Nu intentionez sa judec sau sa supar pe cineva, intentionez doar sa scriu. Scriu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu