fara trebuie...

Si-ar trebui, azi, o poezie...




Dar tu m-ai invatat sa-l scot pe trebuie din fire. Sa-l fac sa plece unde-o vrea, departe de casa si de viata mea...
Nu trebuie sa ingenunchem, ca sa fim coplesiti.
Ni se intampla si asa, fiind in picioare, sa ni se faca deodata atata marire, atata uimire, atata de mare marimea simtirii, ca ne topim, asa cum stam unul in fata altuia si ne privim.
Ne vine sa ingenunchem sub puterea acelei trairi, dar ne tinem agatati unul de altul in priviri, si nu trebuie neaparat sa stam in genunchi. Dar suntem ca si cum ne-ar fi ingenuncheat atata dragoste...
Nu trebuie sa fim neaparat aproape, ca sa simtim cum ne este.
Stiu foarte bine cand cazi, ori cand te ridici, imi apare asa, o fluturare aici, in inima...
Te insotesc usor, in soarta ta de calator, si stiu bine cand iti este rau ori cand sa se lasa cerul pe tine.
Sper ca si tu stii cand sunt cuminte ori cand fac nebunii...
Nu trebuie sa fie ziua ca sa simtim soarele. Stim bine amandoi ca asta e doar o chestiune de perceptie, si nu doar de simpla directie a privirii. E doar o chestiune a simtirii, si asa cum mi-ai spus, soarele se vede mereu de foaaaaarte sus, din inalt, de acolo de unde esti la kilometri distanta de asfalt...
Dar nici asta nu trebuie, sa fii foarte sus, e doar in functie de cum te-ai asezat cu fata spre rasarit ori spre apus... Stim bine cand ne incalzeste si ne straluceste in inima, stim bine, si asta face soarele pentru oricine...
Nu trebuie nici macar sa vorbim. Se simte in aer, in ape in pomi, in vazduh, se simte in tot ce simtim. Si in afara de asta, ce mai conteaza? Un vis implinit, in timp ce aproape toata lumea inca viseaza...
Nu trebuie nici macar sa visez. Stau si cant un pic si privesc peste lume, ajungand cu privirea la cer, la o stea fara nume. Ea straluceste si atat. Eu respir si atat.