Unii oameni traiesc, sunt vii. Unii nu. Unii doar umbresc propria umbra...
Si totusi... Acolo in adanc... in umbra... In conul acela adanc, undeva, in miez, colcaie viata. Misca, misca, misca.
Desi umbra e mare, acoperind ochii. In somn, acolo, in somn... misca tarat, ingropata, adancit, cautat... Racaie, racaie viata sa iasa. Cutitul durerii, desi pare arma uciderii, e datator de viata cand taie. Cand taie umbra. Sa iasa din ea, sangerat, inca viu, inca miscand, inca miscat, inca palpitand, miezul de om.
Unii nu. Unii nu. Unii inca dorm...
Unii sunt taiati de lumina, ferfenititi, jupuiti. Cauta adanc cu ciocul in ei. Orbi inca, dar catand inauntru izvorul si lumina propriei vieti... Bate adanc inauntru pumnul vietii... Tipa adanc: lasa-ma! LASA-MA SA IES!
Cazut in genunchi mai intai, apoi intins la pamant, omul cauta... Se cauta pe el. Acolo, in cuvantul ce-l doare, pe dinauntru...
In izvorul acela al suferintei, acolo e si viata. Inca simte, inca e viu, desi aproape ca l-a umplut atat de dureroasa durerea, incat nu mai vrea nici sa simta. Pe dinauntru insa, pumnul-pumnal al vietii sfasie.
Sunt aici ca sa traiesc. Nu sa mor orbeste, orbesc...
Nu mai stiu poate cum e sa fii viu, dar vreau.
VREAU.
VREAU SA TRAIESC.
Nu mai inghit cuvinte. Le dau afara. Le scuip. Le scuip, ca daca n-o fac acum, ele ma sufoca si ma omoara. Atat cat mai pot, simt si scot...
Si iese. Iese otrava. Neputinta. Furia. Ne-iubirea, ne-dorinta, ne-simtirea, "trebuie" si mama lui "trebuie", "nu pot" si "nu stiu" si "nu vreau" si rusine si ura si lanturi si sete si foame si micime si "nu mai vreaaaau"! Si toate zidurile se rup. Si rup in mine, si doare, dar bag ciocul adanc si ma rup si ma sfasii si ma frang... Si urlu in fine, afara din mine.
Rup si ies prin umbra. Prin straturile carate de zeci de ani. Rup si ies prin piele.
Misc mainile, desfac pieptul, las inima sa bata la vedere. Si atunci ochii vad.
DA. Asta e. Pot sa simt. Pot vedea.
Imi vad inima. Am ajuns in in sfarsit la ea. Inca suflu. Sunt om. Misca viata in mine si ma misca. Incotro vrea ea. Ma agat, ma gat de firul asta... Curge, curge suflarea, ajunge in sange si-i da foc... Arde. Tot. Toata zgura. Toata frica si toata ura. Si neputinta. Si ne-fiinta.
Ma urc pe mine, in propriul varf. Ma vad asa cum sunt, mare, cat tot, cat totul pamant. Mi-e bine in mine, iesit din piele, din carne si oase. Nu, nu-i nevoie nimic. Nu mai doare. Nu mai are ce. Nimic nu ma mai tine, nu ma mai leaga, nu ma mai coase. Cum poti sa tii vantul? Ori raza? Ori suflarea pamantului?
Asta sunt aici, in varf... Ma uit in jos si vad tot. Si pe mine, inca deschisa, pana la os... Imi vad viata cum misca si se invarte odata cu planeta asta. Pana si ea e mica, pana si ea...
Asa. Mi-am ales o stea. Sa respir impreuna cu ea. Si cu aia. Si cu ailalta. Si cu soarele si cu luna.
Ma minunez si nu prea. Nu-i mare scofala sa fii om. Doar asta-i firescul! Si totusi, ce departe am fost!
In sfarsit, nu ma mai tarasc... Ce bine mi se aseaza piciorul pe pamant. Gol. Ud. Fierbinte sau rece. E bine in tot felul.
Ma privesc, ma pipai, merg iara. Si vad. Vad lumea cu adevarat intaia oara.
Nu-mi spune nimeni, nici eu, cine sunt.
Nu am nume. Poti sa-mi spui nor. Sau apa. Sau pamant. Sau cum vrei. Oricum, nici aia nu sunt. Doar o picatura din mine vei prinde.
Ma asez sa simt iarba. Rece, uda. A plouat azi-noapte. O simt. Sunt vie si simt.
Ma uit la palmele mele cele noi. Sunt totusi tot alea. Uite si taietura asta mai veche, de cand imi zburasem un pic din buricul degetului.
Nu s-a schimbat mare lucru. Tot carnea aia. Dar fara nume. Fara chip. Azi un fel, maine altul... Ce conteaza?
Ma ridic, imi pun un picior in fata altuia. Merg. Invat sa merg cu ochii deschisi, vazand lumea pana in adancul burtii ei uriase. Si pana la steaua aia. Si aia. Si ailalta.
Si se invarte tot si se misca.
Ma urc pe dealul asta, ma prind pe mine intre palme, ma pipai iar sa ma simt, si dansez. Urlu si topai si dansez de bucurie. Sunt vie! E al naibii de bine! Sunt vie!
Paispe milioane si inca pe-atat si inca... Atatea pot sa fac. Ori sa stau si sa tac. Sau sa marai. Sa carai. Sa dau cu pietre in toate lacurile si marile si oceanele lumii.
Ma uit departe in zare. Hm... Sa le zic alora, de la o sutacincizecisitrei de kilometri, ca-i vad cum se pupa, acolo in iarba? Poate o sa le zic, cand o sa le ajung la ureche... O sa le zic ca-mi place de ei. Si o sa le dau niste muzica, sa danseze, daca au chef.
Pana una-alta, ma asez aici sa mananc niste seminte de floarea soarelui.
Cu burta in sus, cu ochii in soare.
Haaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu