Rani cicatrizate de timp, legate cu fire de plumb, durere abstracta pictata de un filosof nebun, dar care mai e si pictor, pe trupul gol, invelit numai de razele lunii.
Picaturi de ceara curse din lumanare pe un pat de nisip, e doar noaptea care cauta ziua fara a sti ca aceasta e in agonie si zace undeva departe.
Incertitudine cazuta intr-un mare neant si speranta desarta cazuta in pacat, ce izolare de lume, ce joc de-a ascunselea cu tine insuti, te cauti si nu te mai gasesti, ascunzatoarea ta e mult prea neutra.
Un strigat interior inabusit cu o perna, ucis de tacere si aruncat undeva intr-un rarunchi, fara a mai dori sa fie vreodata cercetat.
Rauri de iluzii doboara fruntea, lasa urme adanci, scriu istorii, mint totul, sterg amintiri, lasa dezamagiri si apoi se retrag, cand e prea tarziu, cand din ceea ce era ramane doar o ruina.
Infloresc niste muguri in inima, dar ingheata, sunt sortiti mortii, sunt dati pieirii, ce trist, caci nu vor mai fi roade, doar cateva ramuri uscate si lovite de cate un esec, putrede.
Asa-zise simtiri si sentimente care nu mai stiu cum sa prinda o forma intr-o societate manipulata, cangrenata de o decadere, induc stari de crunte dezamagiri, lupte cu tine, cu asteptarile tale si cu ceea ce mai vrei sa fii, sa ramai ferit de efectele de turma, deja deschizi ochii si privesti sfarsitul.
Un cumplit declin, surprins cu zambetul inclestat in colturile gurii…
Timpul, da el, nu le mai rezolva pe toate, asteapta un restart, o noua baterie pentru a mai putea sa o ia de la capat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu